Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Doctorița Miriam Bercovici, un medic care a tratat de cancer mii de copii, supraviețuitoare a deportării evreilor din Câmpulung Moldovenesc în Transnistria, a murit, luni, la vârsta de 102 ani. Ea însăși om de știință, a fost sora unui alt medic cunoscut, dr. Sylvia Hoișie (d. în 2022 la Iași), supranumită „mama Polidinului” deoarece a fost unul dintre medicii cercetători români care au participat la inventarea acestui medicament.
Miriam și Sylvia s-au născut în Câmpulung Moldovenesc, în familia Korber, aflată de trei generații în acest oraș.
Într-un interviu pe care l-am realizat în 2015, Miriam Bercovici a povestit cum a fost dată afară din liceu în urma aplicării legilor rasiale referitoare la evrei din timpul regimului Antonescu.
În toamna anului 1941, Miriam, în vârstă de 18 ani, Sylvia, cu 4 ani mai mică, părinții, bunicii și toți evreii din Câmpulung Moldovenesc au fost informați că trebuie să părăsească orașul. „Duminică, 12 octombrie 1941, am pornit spre gară. Gara de Est, care se afla în celălalt capăt al orașului. (...) Orașul era plin de oameni frumos îmbrăcați, mulți în costume populare. Îi auzeam strigând «jidanii, la Palestina!»”, a povestit Miriam.
După aproape o lună de ghetou, din 4 noiembrie 1941, Miriam a început să țină un jurnal în care a notat ce a văzut și a simțit în cei trei ani cât a stat familia Korber în Transnistria, în lagărul de la Djurin, și a îndurat foame, frig, umilințe, tifos, dizenterie, râie, zona zoster și hepatită. Supraviețuitorii s-au întors în 1944, dar au mers la Botoșani, la bunicii materni. Aici Miriam a urmat clasele a VII-a și a VIII-a la liceul evreiesc și la 1 mai 1945 a început facultatea de medicină la Iași. „În lagăr am văzut că medicul, cu nimic, face bine. Când am fost bolnavă, mă simțeam bine numai cât îl vedeam că vine, că medicamente oricum nu avea de unde să-mi dea. Acolo era destul să spui că nu mai pot sau nu mai vreau să trăiesc și mureai”, a spus Miriam.
În 1947, în anul IV s-a transferat la facultatea de medicină din București. În același an s-a căsătorit. A absolvit în 1950, șefă de promoție și a rămas în București.
Miriam s-a specializat în pediatrie, ulterior în oncologie pediatrică. Sora ei a absolvit tot medicina, dar s-a specializat în microbiologie. Ambele au fost pasionate și de cercetare. Miriam a fost autoarea a peste 120 de lucrări științifice publicate în țară și în străinătate și coautoare a trei manuale de medicină. A fost conferențiar la Facultatea de Pediatrie până în 1961, când a fost scoasă din învățământ în urma unui denunț anonim, sub învinuirea că s-a înscris să emigreze în Israel. După două săptămâni i s-a creat un post de medic primar în același spital, Fundeni și o colaborare la facultatea de pediatrie. Între 1959-1991, a fost șef de secție la Spitalul Fundeni.
Mi-a povestit că în 2014 a primit înainte de sărbători un e-mail de la un procuror din Lugoj, cu câteva fotografii de familie și un bilet de ieșire din spital, de pe vremea când era copil și a fost internat la Fundeni. I-a scris pentru a-i mulțumi că i-a salvat viața.
Miriam a avut un singur copil, pe Ada, care a devenit pianistă. La doar 42 de ani s-a îmbolnăvit de o formă agresivă de cancer și medicul care a salvat mii de copii nu a putut salva viața unicei sale fiice. „Au murit oamenii cei mai dragi mie. Am ținut în mână urna cu cenușa fiicei mele și n-am plâns. Nu vin lacrimile. N-am mai plâns din primele săptămâni în ghetou”, mi-a spus Miriam.
Jurnalul pe care l-a ținut în ghetou l-a publicat în 1995 în România, sub titlul „Jurnal de ghetou”, la editura “Kriterion”, după ce anterior apăruse în Germania, la editura “HartungGorre”, Konstanz. Fostul director al Diviziei de Programe Arhivistice Internaționale la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, Radu Ioanid, i-a propus să dea jurnalul original muzeului: „Mi-a spus că dacă rămâne aici [în casă], după moartea mea se va pierde. Avea dreptate. L-am dat”.
Jurnalul de ghetou ținut în Djurin, în perioada 1941-1944, de Miriam Kolber din Câmpulung Moldovenesc a fost inclus de cercetătoarea Alexandra Zapruder într-o colecție cu fragmente ample din cincisprezece jurnale, dintre care zece nu au fost niciodată înainte traduse și publicate în limba engleză, scrise de tineri în timpul Holocaustului. Volumul intitulat „Salvaged Pages: Young Writers' Diaries of the Holocaust” a apărut la editura Universității Yale și a câștigat Premiul Național Evreiesc de carte în categoria Holocaustului.
La Câmpulung Moldovenesc Miriam nu a mai fost niciodată „acasă”: „Nu pot. Am încercat. Am ajuns până acolo, dar nu am putut coborî din mașină. Sora mea a fost. Eu nu pot. Am vrut să mi-l amintesc așa cum îmi apare în vis, cum era în copilărie și adolescență, înainte de dezastru”. A mers în schimb la Rădăuți pentru a pune o placă memorială pe casa unui ofițer român, Ioan D. Popescu, în semn de mulțumire pentru că a refuzat să ucidă evrei.
Dr. Miriam Bercovici a fost extrem de activă până la capătul vieții. A scris, a citit, a mers la teatru, la conferințe și la evenimente literare. A promovat toleranța și înțelepciunea de a învăța din istorie.
„La cum arată astăzi lumea, parcă am fi prin 1937, la Munchen. Nu e bine să trecem peste cele întâmplate, nu e bine să uităm crimele și deportările din Transnistria”, a fost avertismentul pentru contemporani al celei care a îndurat atâta suferință.
