Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
De cum am terminat facultatea – din prima săptămână, adică – m-am angajat la Stația de Salvare din Cluj. Degeaba mă avertizase mama că va fi greu, că ar trebui să mai aștept, să mai câștig experiență în clinică... Eu, nu și nu!... Nici ispita unei ”binemeritate vacanțe” de vară nu mă înduplecase. Știu însă că mamei îi replicasem, pe cât de eroic, pe atât de necopt: ”Cineva trebuie să facă și așa ceva!”... Și am purces la treabă. Fiindcă mai trebuie spus: la suma de vreo 1.400 de lei, cât fusese primul salariu de stagiar, cei 11 lei pe oră ai unei gărzi de 12 ore veneau cu bun adaos; numărul gărzilor lunare fiind de cam patru...
Cert este că, la început, pe lângă personalul permanent angajat, fusesem singurul absolvent – ziua, stagiar în clinici totodată – care petrecea nopți în știuta clădire de pe strada Horea, nu departe de gară.
De somn între chemări nu putea fi vorba. Și nu fiindcă n-ar fi fost uneori timp, ci de frică... Numai așa îmi pot defini starea de permanentă îngrijorare în care, îmbrăcat și ”gata de...”, mă foiam pe paturile desfundate ale camerei de gardă, lângă telefonul gălbui cu disc și sonerie nereglabilă. Da, nereglabilă, întrucât, cu țârâitul ei sfredelitor, trebuia să-l scoată din somn pe medic - pe mine scoțându-mă din sărite!, dar n-aveam ce face – când cei de jos, de la dispecerat, glăsuiau în receptor: ”Aveți caz, dom’ doctor!”
Coboram în dispecerat, înhățam fișa cu numele și adresa bolnavului, trusa de prim ajutor, urcam în ”salvare” și plecam... Da...: trusele de la salvare de atunci – era prin anii ‘80 - merită aici câteva rânduri. Nu!... Să nu vă așteptați la rânduri critice, batjocoritoare ori ironice!... Nicidecum, fiindcă cu dotarea de atunci am făcut treabă. Și uneori, treabă tare bună!... Întrucât, dincolo de aspectul hărtănit al acelor încăpătoare genți negre - deschizându-se larg, simetric, spre a-și etala etajerele - medicamentele de urgență erau din belșug: cardiotonice și diuretice injectabile, hemnisuccinat de hidrocortizon, adrenalină, antispastice și antialgice injectabile, hipotensoare diverse, antialergice etc. Iar seringile – din sticlă, în cutii de inox – erau sterilizate cu răspundere... Și – dacă bine țin minte – apăruseră acele de unică folosință. Dar să nu mă las furat de nostalgii, fiindcă povestea mea are alt curs...
O realitate nedreaptă – și, am înțeles, ”tradițională” – s-a impus de la bun început: la cazurile din cartierele de vază ale Clujului – Andrei Mureșanu, în centru, pe strada Pavlov, la hotelurile bune – mergeau angajații cu vechime ai stației, chiar dacă nu era rândul lor... Iute am înțeles și de ce: acolo era rost de ciubuc: mai un ban, mai un whisky, mai un cartuș de Kent... Mie, noului venit, rămânându-mi cartierele muncitorești și, mai ales, cocioabele țiganilor din Piața Cipariu, de pe strada – să nu râdeți! – Lord Byron ori din alte periferii...
Erau locuri întunecoase prin care bâjbâiam cu lanterna, stârnind din pubele pisici speriate – toate negre... - și unde, adesea, sub un bec spânzurat în sârmă de tavan, chior și cu lumină gălbuie, trebuia să prind vena unui biet bunic tușitor, în vreme ce vegheam - amenințându-i din gură - la puradeii cărora trusa deschisă li se înfățișa drept o ispititoare cutie cu jucării. Iar odată, iarna, în vreme ce îmi dovedeam știința, exercitând ceremonialul cu seringă într-o căldură sufocantă – căci, mereu rămâneam îmbrăcat - de dincolo de o perdea roșie, largă cât încăperea, am auzit sforăitul unui cal.... ”Îl ținem aici, dom’ doctor!... Să iertați... Că dă căldură...”
O vreme am fost singurul „intrus” la stație. Dar, într-o bună zi, mi-am aflat un ortac de suferință: un bucureștean dintr-un leat cu mine. Venise la Cluj spre a-și face stagiatura și, din aceleași motive financiare, se angajase. Bine legat și iute la minte, avea o figură de inocent pus pe șotii. Ne găsiserăm iute vorbele și am decis să ne punem gărzile în aceleași zile... Așteptarea telefoanelor trecea altfel în doi.
Într-un miez de noapte se brodise să fim chemați amândoi, deodată, pentru două cazuri... Și, în vreme ce ne verificam trusele, numai ce se dă de perete ușa dispeceratului și Lungilă – cum îl porecliserăm în secret între noi - frânt de șale, șchiopătând și înjurând, păși înăuntru... Lungilă - un ochelarist deșirat și slab - era dintre medicii ”grei” ai stației. Aruncă trusa sub o masă și, strâmb de durere, abia șezând pe jumătatea scaunului, printre alte sudălmi aprige, prinse să povestească...
Venise de la Hotelul ”Belvedere”, unde ștabii de partid de prin țară avuseseră o ședință. Și, cum era obiceiul, reuniunea se încheiase cu un chef zdravăn. Apelul nocturn venise de acolo, căci unui tovarăș ”prim” – prim-secretar (nota mea) - i se făcuse rău... Hulpav de câștig, Lungilă se aruncase iute în mașină – pe vremea aceea mergeau numai medicul și șoferul, nefiind brancardieri – și... treaba se dovedi groasă: un infarct miocardic acut, la un ins cu mult peste suta de kile... Drept care, vrând-nevrând, Lungilă și șoferul l-au cărat cu targa, spetindu-se de la careva etaj... Apoi, de la mașină în spital. Situație în care spinarea ”salvatorului” se dovedise fragilă, pe lângă lipsa oricărei răsplăți... Amărât, plecând spre camera de odihnă, Lungilă conchise: ”Avea două kintale, nesimțitu’!... Două!...” Moment în care, bucureșteanul meu, finaliză: ”Așa-i, dacă-ți place să calci pe unde au borât boierii!...”
De istoria asta mi-am amintit de curând, văzând strădaniile unor ”suveraniști” - candidați la președinția României – de a respira același aer cu ciocoiul de la Mar-a Lago... Ciocoiul, nu boierul!... Cheltuiseră mii de dolari zburând peste Atlantic, se pozaseră pe-acolo fără a fi primiți și se întorseseră.
Față de eroii povestirii mele, totuși, diferența e stridentă, fiindcă tare prostănac trebuie să fii spre a căuta tovărășia unui ins instabil emoțional, aflat în psihoinvoluție aterosclerotică pe fondul ”triadei sumbre”; o gravă și ireductibilă tulburare mixtă de personalitate centrată pe mitomanie, grandomanie, pe devalorizarea ”aproapelui”, insațietate de imagine, bani și averi și - scurtând psiho-simptomatologia - pe lipsa oricăror scrupule în relații.
