Mircea Radu IACOBAN

De-aș spune că ascultam „Valsurile simfonice” ale lui Eugen Doga taman când am primit trista veste a decesului compozitorului s-ar putea crede că-i ușurică floricea gazetărească – „Ei, chiar așa?” Dar așa a și fost, fiindcă foarte adesea, când lucrez, așez în surdină acest atât de liniștitor buchet de piese ce înmănunchează și lucrarea pe care Ronald Reagan a considerat-o „cel mai bun vals al secolului XX” (alții vorbesc despre cel mai frumos vals din lume – eu aș adăuga și „Al doilea vals” al lui Șostakovici).

Lui Doga i-am fost prezentat de către Grigore Vieru, pe vremea în care Basarabia încă era republică unională, la „Teatrul verde”, generoasa incintă în care combăteau unioniștii de la Chișinău. Pe atunci, Unirea (Grigore o ortografia totdeauna cu literă mare!) părea atât de aproape încât se prognoza și data la care vor răsuna clopotele biruinței. „Da, joia viitoare pe la chindie” – ricana Serafim Saka, realistul de serviciu (și câtă dreptate a avut!). Mi s-a încredințat oarecum misia de a-i mai îndrepta lui Doga limba română – ceea ce, de altfel, făceau discret, fără ostentație, mai toți cei din preajmă-i.

La Ocra, școlița din regiunea transnistreană în care i se schimbase numele tatălui (Doagă devenise Doga), primele cinci clase le-a învățat în ucraineană, iar limba de stat era acolo, desigur, rusa. Doga suferea din pricină că-i nevoit să se exprime în „șantista” coruptă transnistreană, și s-a străduit tenace să afle întreagă și până la capăt limba literară a românilor, din nația căreia s-a considerat totdeauna că face parte. I-a reușit cu grăbire – doar e știut deosebitul simț al nuanțelor (că de fonologie era vorba) propriu muzicienilor!

Mi s-a părut mereu că Doga nu-și dădea seama până la capăt ce valoare reprezintă  în muzica lumii, purtându-se cu o modestie de-a dreptul copilărească: la un târziu concert scorțos de la Iași, marele Doga a cântat la... muzicuță, după cum prietenul lui Vieru, tot la Iași, pe scena fostului Teatru de vară, n-a evitat să se includă cu foc într-o formație de dansatori populari basarabeni – de fiecare dată bucuria muzicii împletindu-se și cu sonurile unirii.

Am scris în această pagină despre faimosul Palmier ce l-am văzut în frumoasa lui casă de la Chișinău: copacul tot creștea, și proprietarul n-a aflat altă soluție să-l păstreze decât tot ridicând acoperișul de sticlă! Dacă arborele nu s-ar fi uscat până la urmă, cine știe până unde ajungea cu acoperiș cu tot! Ultima dată când ne-am întâlnit m-a anunțat că, în loc, a instalat un portocal și, la toamnă, va avea primele roade. N-a fost să fie...

Cât despre onoruri, să te ții! Probabil s-a bucurat când i s-a conferit Premiul Boris Dolgan (fost partizan sovietic), numai că, de-ar fi vorba despre merite reale în sine și de aportul dăruit umanității, mai degrabă Doga ar fi îndreptățit să-l premieze pe Dolgan, nu invers! Până la capătul vieții a scris muzica la 21 de filme de ficțiune (între care „Lăutarii”, „Șatra”, „Patul lui Procust”), 11 filme de animație (printre ele, îndrăgitul „Maria Mirabela”), muzicalul „Eminescu” (regia, Emil Loteanu), muzică de cameră (întrutotul memorabil ciclul pe versuri de Eminescu). Afost răsdecorat cu distincții de stat ale Republicii Moldova, ale URSS, inclusiv (ori mai ales) ale României, cu titlurile de Maestru Emerit al Artei din Moldova, Artist al Poporului din RSSM (1967), Artist al Poporului din URSS (1987), laureat al Premiului de Stat al RSSM (1980) și al Premiului de Stat al URSS (1986). În 1972 a primit „Scoica de Argint” la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul „Lăutarii”, iar în 1976 tot „Scoica de Aur” pentru coloana sonoră a filmului „Șatra”. În 1997 a fost decorat cu „Ordinul Republicii”, iar în 2004, a primit cea mai mare decorație românească, Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. În 2008 i s-a decernat Ordinul „Pentru merite în fața Patriei” acordat de Rusia: ciudat, aceeași Rusie care azi distruge Ucraina, și a fost prima cetățenie a tânărului Doga!, apoi Medalia „Mihai Eminescu” și multe altele. Corolar: Medalia de Aur „Omul secolului XX” (SUA, 1998) – dar n-au cum încape în totalitate într-o filă de gazetă.

De menționat și că Olimpiada de la Soci a fost deschisă cu piesa lui Doga „Gingașa și tandra lui fiară”. Pur și simplu, Putinafurat-o! (De altfel, sunt sigur, Putin habar n-avea că era piesa preferată a unui fost președinte american!) Doga a protestat. Degeaba!

MIRCEA RADU IACOBAN