Doru POPOVICI

Au început ambele cam la aceeași oră, 16, cu câteva minute mai târziu finalade tenis. Am ales să văd finalamică de la fotbal pe televizorul mai mare, cel de jos, plasând tenisul pe cel de deasupra, fiindcă are imaginea mai luminoasă și contrastul mai vizibil (ceea ce la tenis chiar contează). Favoriții mei erau, fără să detaliez de ce, Franța în meciul cu Germania și Alcaraz în cel contra lui Sinner. Cu Franța lucrurile s-au lămurit repejor, fiindu-mi clar că Germania este din ce în ce mai anostă,dar și lipsită de clasicatenacitate nemțească, și că nu are nici măcar un singur jucător capabil să rezolve de unul singur vreo fază de atac, adică "să facă diferența", cum se spune. Asta înseamnă că Franța n-avea cum să piardă... ori mai degrabă că Germania nu putea să câștige (cred ca fraza asta e chiar pe înțelesul lui Gică!). Așa că mi-am concentrat atenția pe televizorul de sus, însă pe la o bucată, la 2-0 la seturi pentru Sinner, mă cam lămurisem și cu asta: Alcaraz se străduia, juca sclipitor câte o minge, dar Sinner era evident superior, chiar dacă setul 3 i-a revenit lui Alcaraz, în fond logic, fiind locul 2 în clasamentul mondial. Setul 4 părea ultimul: se făcuse 5-3 și 40-0 pe serviciul lui Sinner când, cu ceva regrete, mă consolasem cu gândul că Alcaraz de data asta n-a putut mai mult. Cum de a făcut Alcaraz 3 puncte la rând și apoi break-ul nu pot să vă spun. Așteptam să facă break și Sinner. N-a făcut, iar la 5-5 Alcaraz deja era câștigător moral. Apoi, când a mai spus și comentatorul că Sinner n-a câștigat în toată cariera sa niciun meci cu o durată mai mare de 3 ore și 3/4, m-am uitat la ceas și m-am liniștit: trecuse mai mult! Așa că am privit liniștit tie-break-ul, apoi și tie-break-ul ăla lung, decisiv, până la 10, din setul 5. La final, eram stors cao lămâie. Parcă ieșisem din mână. Nu știu cu ce traume au trecut cei doi peste acest război. M-am întrebat însă, după cel mai spectaculos și mai tensionat meci pe care l-am văzut vreodată, doar atât: ce-a fost asta?