Cezar STRATON

Fecioară. Fecioara, Venus ori Minervă,/ A fost de Domnul concepută/ Ca o cutie de conservă /Nedesfăcută... (D. Căpruciu).

Regret. ”Chiar pentru cea mai castă femeie, vine o oră când are nostalgia prilejului trecut... de a nu mai fi fost, atunci... castă.” (Diderot).

Supraviețuitorul (2).  Din cartea 139 de conversaţii cu Molotov (1890-1986) - cel mai influent – după Stalin – dar şi cel mai longeviv (atît ca durată a aflării sale la vârful puterii, cât şi ca ani de viaţă) dintre liderii sovietici:  „Problema ţărilor Baltice, a Ucrainei de Vest şi a Basarabiei am decis-o cu Ribbentrop în anul 1939. Nemţii nu au acceptat cu prea multă plăcere că am anexat Letonia,  Estonia şi Basarabia. Când, peste un an, în noiembrie 1940, am fost la Berlin, Hitler m-a întrebat: «Ei, bine, îi reuniţi pe ucraineni, bieloruşi, ei, bine, pe moldoveni, asta se mai poate explica, dar cum explicaţi lumii întregi Ţările Baltice?». I-am spus: «O să vă explicăm!». Iar Basarabia nu am recunoscut-o ca fiind a României. Mai ţineţi minte, pe harta noastră fusese haşurată. Aşa că, uite, când am avut nevoie de ea, îl chem pe Gafencu (de fapt pe ambasadorul Gheorghe Davidescu – n.a.) şi îi dau un termen să-şi scoată armata şi noi să o aducem pe a noastră. «Haideţi să cădem la înţelegere». El mi-a spus imediat: «Trebuie să-mi întreb guvernul». Desigur, a albit de tot. «Întrebaţi-l şi veniţi cu răspunsul». A venit după aceea. – Iar cu germanii v-aţi înţeles că nu vă vor împiedica cu Basarabia? – Când Ribbentrop a venit, atunci ne-am înţeles. Am vorbit în treacăt direct despre România, de acolo i-au contactat pe nemţi. – Hitler le-a spus: «Daţi-o ruşilor, o să v-o dau repede înapoi!». Ei, românii, au fost sub conducerea lui tot timpul…În anul 1939, cînd a venit Ribbentrop, pe atunci nu ştiam foarte bine geografia – spune Molotov extrem de serios -, vedem graniţele dintre state: Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Îi prezint solicitarea: graniţa trebuie trasată astfel încât Cernăuţiul să vină la noi. Germanii îmi spun: «Păi niciodată! Cernăuţiul n-a fost la voi, a fost mereu în Austria, cum de puteţi să-l cereţi?». «Ucrainenii îl cer! Acolo trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicaţia!». «Dar nu a fost niciodată în Rusia, a fost mereu o parte a Austriei, iar mai apoi a României», spune ambasadorul Schulenburg. «Da, dar trebuie să-i unim pe ucraineni! Trebuie s-o rezolvăm. Iar ucraineni acum sunt şi în Ucraina. Nu se poate aşa. Cum aşa?». Cum se numeşte asta…A, da… Bucovina…(Ciudată amnezie a lui Molotov! – n.a.). S-a învârtit neamţul, s-a învârtit, apoi: «O să raportez guvernului». A raportat şi acela (Hitler) a acceptat. Cernăuţi, care nu a aparţinut niciodată Rusiei, a trecut la ruşi şi rămâne şi acum. Dar în acel moment, germanii erau astfel orientaţi că nu trebuie să-şi strice relaţiile cu noi, să le rupă definitiv. Apoi mi-au spus oameni care au fost la Cernăuţi: uite, cică am fost acolo înainte, era ordine, dar acum totul e dezorganizat, e atâta harababură…Delimitarea decisivă a fost după război. Unii se mirau: ce treabă au aici Cernăuţiul cu Rusia? Niciodată nu a fost aşa ceva! Nu eram proşti. Şi nimeni, cel puţin, dintre adversarii şi aliaţii noştri, nu ne-a luat de proşti. Nu ţin minte vreun caz. (…). Îl întreb pe Molotov, nu pentru prima dată: – Ce protocol secret a fost semnat în timpul tratativelor cu Ribbentrop, din anul 1939? – Nu mai ţin minte (sic!)”.

Portret. ”Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă/anii - nu ştiu bine când s-au adunat:/mai iubind o fată, mai ratând o carte,/mai plesnind din biciul râsului curat;/Mai lovit de soartă, câteodată-n faţă;/mult mai des, din spate - de ”prieteni buni”;/mai uitat în somnul alb, de dimineaţă;/mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;/Mai sedus de glorii care n-au să vină;/mai tratându-mi clipa pentru-un ceas fictiv;/mai stingând lumina tâmplelor, alpină;/mai cerând ninsorii tainicul motiv;/Mai purtând pe umeri munţii iluzorii;/mai glumind cu mine ca să nu mă dor;/mai căzând din şaua certă a rigorii;/mai cutremurat de-un frig interior;/Mai minţind de dragul unui alt dor - sudic;/mai visând la umbra morilor de vânt;/mai pândind amurgul simţurilor, ludic;/mai crezând în rima plânsă de cuvânt.../Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte/anii pe din două, leneş alternând:/mai ratând o fată, mai iubind o carte…/până unde, totuşi, până unde? Până...când?” (Laurențiu Ulici)

Obiceiuri. E musai, se știe, ca un ambasador să cunoască și să respecte, să urmeze, cu orice risc, obiceiurile țării în care e trimis! Voi rezuma pățania generalului Sebastiani – un „compatriot” corsican al lui Napoleon, trimis de acesta să-i ajute pe turci să respingă, în 1806, atacul ruso-englez împotriva Constantinopolului – în relatarea mustoasă a lui Neagu Djuvara (Amintiri și povești mai deocheate). Bref: elegantul, educatul franțuz Sebastiani, încearcă să se arate cât mai simpatic turcilor, iar ei căutau să-l cinstească la superlativ. Marele Vizir – înconjurat de vreo 20 de viziri și pașale – dă o masă copioasă în onoarea ambasadorului. Spontan, Marele Vizir a tras o teribilă râgâială, urmată de un cor de râgâieli ale subalternilor. Traducătorul explică: – Asta va să zică, Excelență, că Stăpânul nostru a mâncat bine! Sebastiani trage aer în piept și produce și el, politicos, o mică, palidă râgâială. Urmează desertul: cafele, rahat, halviță, fel de fel de alte dulciuri. Deodată, Sebastiani este din nou surprins: Marele Vizir dă un „vânt”, o adevărată bubuitură, urmată, imediat de salve trase – ca la o comandă din artilerie – de supușii comeseni. Tălmaciul explică: – Asta va să zică: Stăpânul nostru digeră bine! Sebastiani, cuprins de panică (fiind, el, bietul, silit, pedepsit chiar de copil să evite în public aceste zgomote necuviincioase), se screme și – citez textual din N. D. –  „scoate, chinuit, o bășinică firavă, subțire: țiiitt!”. Dragomanul tălmaci se apleacă spre franțuz cu un zâmbet complice și-i șoptește la ureche: – Asta va să zică, Excelență, că Excelența voastră e (încă) virgină!?”. P.S. Pățania „virginului” ambasador îmi readuce în minte necazul moldoveanului nostru, logofătul Tăutu (cu biserică în Bălineștii Sucevei). Trimis de Ștefan în ambasadă la Stambul, Tăutu dă dintr-o sorbitură pe gât, (ca pe un păhărel de țuică), odată cu toastul aferent – „Trăiască Măria-Sa, Sultanul!” –  ceșcuța cu cafea fierbinte, ce i-a ars gâtița. Fără a schița, totuși, scrie cronicarul, vreun gest de disconfort! Un diplomat perfect...

Fericire. ”E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.” (Alexandru Vlahuță)

Sărăcire (comunistă). “Sâmbătă 14 iunie 1952. Ca toţi burghezii şi moşierii programaţi la lichidare... trăiesc şi eu din vânzări. Mi-am vândut la început puţinele bijuterii ce aveam de la părinţi. Ceasornicul cu lanţ de aur al mamei mele....Apoi covoare şi mobile. Un pat cu tot dichisul lui...Apoi o canapea şi fotolii de piele...După mobile a venit rândul îmbrăcămintei. Am vândut în primul rând smokingul ieşit din modă la comunişti, haine vechi şi noi, ce nu-mi erau de strictă trebuinţă. Nevasta-mea şi-a dat blana rămânând într-un palton dăruit de o mătușă. Am trecut apoi la vânzarea de lenjerie. Feţe de masă, cearşafuri, şerveţele, prosoape. Încălţăminte veche. Tacâmuri. Farfurii, pahare, sticlărie, unele de preţ. De cărţi am uitat să spun, că ele au fost ultimele obiecte de vânzare. În sfârşit acum a venit rândul micilor obiecte – tabachere , port-ţigări,  portofolii mici,  de buzunar…Nu știu ce să mai vând…”(Ctin Rădulescu-Motru Revizuiri şi Adăugiri 1950-1952 ). (Din Stelian Tănase - Fragment inedit din Zvonuri despre sfârșitul lumii, ediția a doua, revăzuta și adăugită, editura Corint)

Călăriri. Azi soţia m-a uimit / Am motive s-o ador, / Că a fost la călărit / Cu vestitul antrenor. (Marian Popescu)

Sex. 1. - Care este diferenţa dintre o partida de sex cu soţul şi una cu amantul? - Cam de vreo jumătate de oră...2. Tânăra soţie îşi arată nemulţumirea în faţa soţului vizavi de dorinţa continuă a acestuia de a face sex. - Voi, bărbaţii, sunteţi obsedaţi să faceţi cât mai mult sex! Sunteţi, de multe ori, grobieni, sălbatici, lipsiţi de tandreţe, de afecţiune. Vreţi doar sex, sex, sex, în vreme ce noi, femeile, vrem doar atenţie…Soţul o urmăreşte cu multă atenţie şi înţelegere. A doua zi, când ajunge acasă, se dezbracă în mare viteză şi dă un strigăt ca de asalt: - Atenţieee!

Lili Marlen. ”Furișat prin stepă ca un lup stingher/trupul tău de aur l-am văzut pe cer,/oricare floare ce-o zăresc pe drum,/e-al tău parfum, e-al tău parfum,/O, Lili Marlen, o, Lili Marlen./Moartea ne-nsoțește veselă pe drum,/simt și-acum în aer doar al ei parfum,/chiar dacă nu ne vom mai revedea,/rămâi a mea, numai a mea,/O, Lili Marlen, o, Lili Marlen./Șuieră katiușa peste-al meu mormânt,/poate-n noaptea asta mor cu tine-n gând,/hai culege-mi floarea roșie din piept/căci eu te aștept, chiar te aștept,/O, Lili Marlen, o, Lili Marlen.” (Mircea Dinescu)