Mircea Radu IACOBAN

O, cred, cititoare care nu-și spune numele (că așa-i pe net – decât atât: E.T.) îmi trimite o misivă după articolul meu apărut în „Monitorul” din 20 mai. Pe scurt: ieșind la capătul metroului, a văzut mai multe cărticele pur și simplu abandonate de pasageri la capătul călătoriei. Aș avea și eu o poveste oarecum similară. Iat-o. În urmă cu ceva ani mă aflam undeva, în insulele Canare. Încercam să „mă  dau” cât de cât la soare mai mult de trei secunde pe nisipul negru prelins din stâncăria vulcanului Teide. Nu prea era chip: ardea pur și simplu, mai căutată era puțina umbră a tufărișului spuzit cu flori de pe margini. Acolo, pe tivul plajei, se adunaseră ciotcă, cu umbrele cu tot, mai ales turiștii britanici obișnuiți cu ploița morocănoasă de acasă și deloc cu dogoarea necruțătoare a soarelui din marginea Africii (aud că, potrivit noile reguli acre ale ospitalității, pretutindeni înrăite și mai restrictive, nici cu umbrele nu mai au voie – cică bat pe neașteptate vânturile Atlanticului, care rup parasolarele și se ivesc accidente). Aproape toți aveau câte o carte în mână. De-a dreptul firește: ce să faci pe plajă dacă nu-i chip... de plajă? Împătimit cum mă știu de  carte, am tras cu ochiul și am constatat că mai toți citeau una și aceeași: din nou firește, „Grand Canaria” lui Cronin. Doar se soreau în  insulele Canare! Am aflat că hotelul meu, cu plajă proprie, oferea gratuit romanul cu narativul (așa se spune acum) romanțios  al nefericitului amor năpădit de doctorul Harvey Seith pentru gingașa Mary Fielding... Multe opuri nici nu cuprindeau romanul ca atare, ci o broșurică-ersatz, ceva mai cuprinzătoare decât rezumatele care, pe internet, țin locul lecturii marile opere ale literaturii lumii, întru tihna școlerilor leneviți de carte. Rămas către sfârșitul zilei, când soarele-i mai omenos, am văzut apărând un  tractoraș cu trei cărucioare: aduna cărțile abandonate, după plajă, prin tufișuri. Câteva, rămase mai acătării, au fost urcate în primul cărucior – mâine, probabil, vor fi readuse pe plajă, dar restul, adică mai toate, erau expediate la gunoi, fiindcă cititorii, unși vrând-nevrând cu tot soiul de bronzoale, alifii de plajă și pomezi lipicioase, le mânjiseră prea de tot. Lungă poveste, amar periplu: deși bălțate cu flori vesel colorate, cărucioarele ce distrugeau cărțile mi s-au părut mai degrabă convoi funerar. Și acolo și pretutindeni, cartea arată că-și pierde încet-încet rolul, rostul și stima în lumea noastră prea grăbită, superficială, incultă și nepăsătoare!   

*

Citesc cu groază miile de fotografii ale morților pe care ucrainenii le înșiră zid lângă zid: sunt cei care și-au dăruit sacrificiul suprem. Toată considerația și compasiunea pentru militarii cu vieți frânte prin războaie absurde și atât de departe de orizontul trăirilor veacului XXI. Sunt înmormântați ca eroi – ultimul gest generos pe care țara îl face pentru cei uciși și de glonț, și de drone și rachete. Au avut neșansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lor din tanc  rămași în viață nu-s la fel de eroi? Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că „o patrie fără eroi e ca o casă fără uși”. Ce eroi nasc războaiele de azi purtate pe butoane, pe drone, pe tot soiul de invenții ucigașe pe care nu le vezi decât când soarta te nimicește? Se poate făr-de încleștări la baionetă, tranșee și ambrazuri, făr-de îndemnuri „Sărută-ți copiii, părinții și frații / Și-apoi să mergem la război?” Shakespeare cere: „Să fii în suflet un erou!” Au fost. De-a lungul secolelor, armia română  s-a nutrit și regenerat moral cu spada, baioneta și pușca, din sacrificiul răzeșilor, oștenilor de la Plevna, vitejilor prost înarmați de la Mărășești și Oituz. Mai poate avea secolul nostru genul ăsta de eroi? Poate nu, iar acum se cere  modificarea acceptată a criteriilor atribuiri? Pot fi  eroi  cei răpuși în războaiele iscate azi, purtate pe butoane, făr-de încleștări la baionetă, tranșee și ambrazuri? Oștenii s-au dus și au pierit acolo – e de-ajuns, chiar dacă erou va fi declarat și acela care va izbuti combinația de taste aptă să trimită drona în punctul cuvenit. Alte războaie, alte criterii ale eroismului. Se cuvin toate acceptate atunci când presupun sacrificiul suprem. Mai mult nimeni nu poate cere nimănui.