Dumitru Mugurel VINTILĂ

În ultimul moment, am decis să vă împărtășesc impresia mea despre libertatea presei. Deși pare un subiect suprasaturat, perioada pe care o parcurgem impune o rememorare a unor principii valabile pentru toată mass-media. Este evident că vorbim despre un obiectiv, dar mai ales despre un deziderat. În mare măsură, libertatea presei este o instituție abstractă, pur relațională. Pentru a o defini, cât de cât, trebuie identificată suma acestor interrelații.

O societate cuprinde mai multe grupuri de interese: importante, puternice, în opoziție cu altele, mai slabe, mai puțin influente. La această graniță, să-i zicem tectonică, se naște opinia. Unii o numesc opinie agresivă. Ei bine, tocmai opinia agresivă face libertatea presei un subiect controversat. Opinia agresivă îl face pe ziarist insuportabil și tot ea îi limitează libertatea de mișcare ca profesionist de presă, fie și numai dintr-o firească reacție de autoapărare față de grupul agresat. Mai ales când respectivul grup nu poate să genereze un mesaj mass-media opozabil și destul de penetrant, dar poate reacționa.

Libertatea presei a început să se manifeste în România ca necesitate, odată cu aparenta transformare a instituțiilor vechii orânduiri în alte, presupuse noi. După câteva decenii, constatăm că ne aflăm doar în fața unei cosmetizări. Nu este o afirmație cinică. Este o realitate. Spiritul colectivist, moștenire a anilor '70, încă funcționează.

Libertatea presei nu poate rămâne o simplă declarație constituțională. Ziaristul este mașinăria complicată, singura care poate apăra, care poate înțelege și pătrunde spiritul profesiei sale. Jurnalistul angajat, salarizat, colaborator sau proprietar este veriga dintre textul Constituției și reala libertate a mass-mediei românești. Rar am auzit, în ultimii ani, despre demisii de onoare; fie sunt îngropate, ascunse, fie ele nu există. Acest fapt statistic denotă o clară subordonare ierarhică, ceea ce-i afectează decisiv caracterul liber, independent și obiectiv.

Libertatea presei - această instituție - stă spânzurată de încheietura mâinii ziaristului care are o familie și doi copii sau a publicistului care mânuiește o afacere cu tiraje de zeci de mii și se hrănește de două ori pe săptămână cu icre negre. Dacă aceștia din urmă, cunoscuți drept maeștri, se împiedică pe scări, când intră sau ies din redacție, zguduiala aroganței vătămate va afecta și  obiectivitatea pozițiilor exprimate.

Atât ziaristul bogat, cât și cel care luptă să ajungă șef în vreo redacție au responsabilitatea de a nu transforma presa și libertatea ei în monedă convertibilă. Convertibilă intereselor materiale imediate sau necesității de ascensiune pe scara socială. În cele din urmă, cine dorește să se afirme și să se mențină în presă, trebuie să fie un gazetar de temut.

Un jurnalist care are forța de a se opune manipulării patronilor, pentru a-și apăra opiniile sale, este fundamentul adecvat al schimbării societății românești prin mass-media. Numai opinia individuală fundamentată și bine argumentată poate fi cu adevărat coerentă și penetrantă până la ultimul cetățean.

În cele din urmă, libertatea presei există sau nu există. În România există. Faptul că este adeseori lovită de parametrii mediocrității și ai imoralității este problema lor internă.