Mircea Radu IACOBAN

Adeseori, când mă aflu într-o întâmplare colegială ori oficială, se ivesc întrebări privitoare la păienjenișul Iașiului subteran. Circulă fel de fel de povești despre un misterios meta-oraș tăinuit ce ar merita investigat și, de se poate, readus cumva în atenția veacului XXI. Cum mă număr printre cei care au avut șansa nu numai să afle informații puțin știute despre catacombele Iașiului, și-s, probabil, singurul cutreierat cu barca de cauciuc pe sub actualul Centru civic (al doilea astfel de pământean, operatorul Petre Iordănescu, de la TVR București, a răposat de mult), păstrez în amintire imagini (materialul filmat, cum se va vedea, nu izbutesc să-l regăsesc) unice ale porțiunilor din rețeaua subpământeană azi dispărută, așa că întrebările celor interesați sunt legitime. La unele pot răspunde, la altele nu – oricum, au apărut la lumina vechiului  reflector tv tip Cobolt mărturii documentare ce se încadrau și-n senzaționalul gazetăresc.

Am străbătut mai întâi traseele urmate de universitarul politehnist Mircea Slănină, autorul documentarului „Pietrarii Iașului și catacombele. Date istorice”. Înainte de a ajunge la fondul chestiunii, câteva deslușiri. „Catacombele” n-au fost cu siguranță, la Iași, „pasaje subterane făcute de om pentru practici religioase”, cum sună definiția (din lat. cata tumbas, cu sensul „printre morminte”). Dimpreună cu încăperi destinate regularizării apelor subterane, funcțiilor de depozitare, de adăpostire, de legătură între primele două, desigur și de evadare în caz de restriște, dimpreună cu spații dedicate poate adăpostirii încăpătoarelor depozite ale Vămii domnești din capătul străzii Sf. Lazăr, explică întreg păienjenișul tunelurilor – dar nu numai atât, fiindcă apar și alte posibile destinații. Dacă, ici-colo, canalele se mai și legau între ele, cu siguranță că rezultatul explică păienjenișul „misterelor Iașului” în stare să trezească și acum, când nu mai există, ceva interes. Din păcate, târziu, mult prea târziu! Vremea și vremurile fie că au risipit vechile construcții subterane, fie că, din neștiință și „avânt revoluționar”, le-au dărâmat în numele înnoirilor altfel, până la un punct, necesare.

Termenele „mobilizatoare” atribuite edificării blocurilor cu multe etaje au necesitat operațiuni masive și costisitoare, împiedecând cine știe ce măruntă boltă ivită pe neașteptate să fie inclusă în continuitatea traseelor. Fiecare constructor „titular de plan” considera că-l împiedică „catacomba lui”, mai ales că șantierele s-au deschis la date diferite, cu ani de zile între un obiectiv și celălalt. Așa s-a astupat definitiv și traseul ce l-am parcurs cândva cu barca începând cu al treilea nivel al fostei „Case cu absidă”.

Dar nu-i singurul edificiu subteran din zonă obstruat. Cercetarea fericită a profesorului Slănină reface altă enigmă: tunelul dintre Palatul Domnesc și Mănăstirea Cetățuia. Am fost de față când cupa excavatorului ce săpa fundația viitoarei Bănci Agricole (apoi sediu al SRI) a descoperit și a rupt parte din intrarea acestui interesant vestigiu. Considerată fantasmagorie, evocarea lui într-o discuție serioasă era tratată dintotdeauna cu zâmbete îngăduitoare: „aș, legende...” Prin anii ′70, starețul de atunci al Mănăstirii Cetățuia, părintele Mitrofan, m-a condus, din celălalt capăt al tunelului, câteva zeci de metri, printr-un culoar boltit, care, la un moment dat, se poticnea din pricina surpării. Poate va fi fost intrarea de sus a tunelului către Curtea Domnească (ori Frumoasa?).

Profesorul de la Politehnica ieșeană a parcurs circa 200 de metri, intrând prin capătul dinspre Bahlui, și notează: „Impresia a fost copleșitoare, tunelul era într-o stare perfectă! Partea de sus se afla la circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin tunel puteau merge doi oameni alături... Pe alocuri trebuia să-mi aplec capul, fiindcă oamenii de astăzi sunt ceva mai înalți decât trăitorii secolului XVII... După circa 200 metri de coborâre, am găsit tunelul voievodului Gh. Duca plin cu apă și a trebuit să ne întoarcem.”

Am văzut acea intrare în subteran, ocrotită cu zid gros, boltit, din piatră „di Răpidea”, înainte de a fi obturată cu beton de către noii proprietari: era evident un tunel special construit, nu o încăpere oarecare, ci cu destinație evidentă de a îngădui călătorului ajungerea la un „undeva” salvator ce putea fi Palatul  Domnesc, Mănăstirea Cetățuia, dar și o țintă mai apropiată, înainte de subtraversarea problematică a Bahluiului. Înzorzonata clădire are acum o parte teșită: a fost necesară modificarea proiectului tocmai pentru a proteja tunelul atunci descoperit. Până aici, în regulă. Dar mai departe? A fost astupat pe vecie? Arheologii nu-s interesați să-l investigheze acum, după ce a trecut furia constructivă care a scos la lumină multe vechi zidiri ieșene, dar a și astupat altele? Deocamdată, rămâne doar legenda – la urma urmei, este loc și pentru legende...