Povestea unei cărți pierdute - Viorel Ilișoi

Pe la sfârșitul lui decembrie 1996 am ajuns la Cezar Ivănescu, în București, ca să fac un interviu pentru revista „Timpul” din Iași. Fiind 21 decembrie, când se împlineau fix 40 de ani de la moartea lui Nicolae Labiș, am vorbit despre asta. La sfârșit, Ivănescu mi-a spus să mai trec pe la el, poate facem încă un interviu. Unul mai amplu, o carte.

Am recitit în fugă tot ce aveam de Cezar Ivănescu prin casă. Și aveam! După aceea, trei săptămâni am stat în sala de lectură de la BCU Iași citind presa literară, referințe critice, tot ce mă putea apropia mai mult de opera poetului, și mi-am făcut fișe. Pe la sfârșitul lui ianuarie 1997, la 9 dimineața, eram acasă la poet și începeam interviul-fluviu. Șapte zile la rând, de dimineața până noaptea, am stat de vorbă.

Am avut câteva momente când literalmente m-a înspăimântat virulența lui. Îi măcelărea pur și simplu, din cuvinte, pe Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Petru Romoșan, Mihai Ursachi, Ștefan Aug. Doinaș, Dan Laurențiu, George Astaloș, Emil Brumaru, cam pe toți la care se referea. Îi desființa pe toți cu vehemența lui Eugen Ionescu din celebrul „NU”. Pe Brumaru, de exemplu, îl numea „poetul Păstârnac”. Magistrului Ursachi îi zicea „halvițarul pervers care coace căcat și-l dă drept prăjitură”. Pe Dinescu nu-l scotea din „maimuța asta cu dinții rari”.

– Domnule Ivănescu, i-am spus, nici nu știu dacă ar putea apărea așa ceva în carte. Nu-i mai tot spuneți „maimuța cu dinții rari”.

– Bine, atunci o să-i spun „maimuța cu dinții lați”.

A ținut-o tot așa, într-o invectivă. Nu-l puteam stăpâni. Dar nici nu m-am străduit prea tare, fiindcă Ivănescu, în furia lui devastatoare, era fermecător, înjura ca un poet, ca un om construit din cărți, nu ca un birjar. Și am avut temei să mă sperii de violența aceea, întrucât chiar lui i s-a părut de câteva ori că exagerează, cerându-mi să mai tai la transcriere, iar la final mi-a cerut să nu public cartea decât după moartea lui, că altfel îl linșează nemernicii – și am fost de acord cu asta, deși, recunosc, nu mi-a picat prea bine.

Acel pamfletar furios, care tăia în carne vie, era mai încolo de o gingășie copleșitoare când vorbea despre mama lui, de o măreție umană la nivel eroic când amintea de prietenul lui din tinerețe, pictorul și poetul Petru Aruștei, care s-a sinucis, putem spune așa, iar el i-a luat copiii și i-a crescut ca și cum ar fi fost ai lui, căci așa fac prietenii adevărați, apoi se înflăcăra perorând despre Eminescu și despre poezie ca mare artă și artă sacră, devenea duios vorbind despre Eugen Ionescu, în care vedea o figură angelică, din nou nemilos cu nemernicii contemporani, apoi iar serafic când venea vorba despre iubirile vieții lui, crispat când se referea la decăderea democrației, râdea în hohote de proștii vieții lui sau de nemernici, cei pe care-i bătea cu ranga la casa de creație de la Mogoșoaia, fiindcă îl purtau pe Marin Preda numai prin beții, ducându-l astfel spre moarte.

Cezar Ivănescu te putea face să plângi sau să exulți de încântare, putea să te ridice la cer și să te trântească la pământ într-o singură frază, să te plimbe în car de foc prin lumea înaltă a ideilor, căci era un erudit și avea o minte neobosită, în continuă interogație, apoi să-ți comenteze simplu, ca Lache și Mache la o bere, cele mai complicate situații, cele mai dificile cărți, cele mai ațoase probleme. Indiferent ce spunea, îl ascultai fermecat, pentru că vorbea frumos, colorat, cu toată măiestria poetului din el, vorbea cursiv, coerent, cu mult patos, cu un limbaj elegant, mereu proaspăt, mereu surprinzător.

Ca să nu mai întind vorba, era o continuă magie să fii în preajma lui Cezar Ivănescu și să-l asculți vorbind, mai ales atunci când se înfierbânta, fie de furie, fie de o exaltare căreia i se încredința cu toată ființa. Aveai din primul moment revelația că te afli în fața unui om cu totul excepțional, parcă de pe altă lume.

Pe la sfârșitul lui august i-am predat doamnei Elena Condrei, patroana editurii Geea, din Botoșani, volumul „Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu” gata paginat, numai să-l tipărească. Nu știu ce s-a întâmplat, cu cine s-a sfătuit, știu doar că după câteva zile poetul m-a sunat și mi-a zis că ar fi totuși mai bine să public cartea după moartea lui, cum fusese înțelegerea de la început.

Am păstrat ani de zile cartea pe o dischetă. În 2008, când a murit Cezar Ivănescu, eram prea lovit de tragica întâmplare ca să mă gândesc la carte. Cred că abia peste doi ani am avut curiozitatea să revăd textul, fără o intenție clară de publicare. Dar discheta pe care țineam fișierul se deteriorase. Nici Elena Condrei nu-l mai găsea! Pierdusem cartea!

Dar iată că tocmai atunci, în 2010, când credeam că „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” este pierdută definitiv, sau măcar sortită să rămână pe veci în varianta brută, dactilografiată, m-a contactat Clara, fiica lui Petru Aruștei și „fiica spirituală” a lui Cezar Ivănescu (o luase pur și simplu la el și o crescuse cum a putut mai bine, din toată sărăcia lui, fără să o înfieze cu acte) și mi-a spus că are ea o copie.

Abia acum doi ani, când împreună cu Clara Aruștei am înființat Asociația Cezar Ivănescu, am socotit noi că e timpul să tipărim această carte chinuită, dată la tipar, retrasă, pierdută, regăsită, umbrită de moartea poetului, urmărită de ghinioane, plagiată (sic!), așteptată, criticată de unii și lăudată de alții chiar înainte de apariție, doar pe baza a ceea ce s-a publicat fragmentar pe ici, pe colo. Am primit și amenințări cu procese, și sfaturi „prietenești” să nu o public încă, să mai aștept, că nu e momentul, că s-au schimbat multe din 1997, că unii dintre cei atacați de Cezar Ivănescu au murit și nu se mai pot apăra, că e prea multă violență și ar dăuna imaginii poetului, că așa și pe dincolo. Dar lucrurile astea le spun unii care se tem de Ivănescu și după moartea lui, așa cum se temeau când el făcea ordine cu ranga pe la Mogoșoaia sau prin redacția revistei „Luceafărul”, oameni care n-au citit cartea sau care ar fi vrut să apară la editurile lor.

Am convingerea că „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” va rămâne un document de mare forță pentru clarificarea unei epoci, că va zdruncina ierarhiile literare osificate și că, odată cu poetul, va ridica în legendă și personajul – fiindcă Don Cezar era fără îndoială un personaj fabulos, nu puteai rămâne indiferent în fața lui: ori îl luai la palme, riscând să primești o ripostă înzecită, ori îl admirai din prima clipă.

Cartea se lansează la Suceava miercuri, 11 iunie, ora 17, la Centrul Cultural Bucovina (Str. Universității nr. 48). Prezintă poetul Ioan Manole.