Mircea Radu IACOBAN

Călătoria mea cu barca pe sub Iași a fost mai spornică. Nu erau de aflat acolo „ale turnurilor umbre”, fiindcă din vechea clădire în care, cine știe, poate se născuse Mihail Kogălniceanu (sunt și acum ceva dubii legate de locul nașterii) rămăseseră zidurile verticale, groase de peste un metru şi afumate în sumedenia de incendii ce-au bântuit Iaşii secolului XVIII. Furii veacului XX au jumulit complet „Casa cu absidă”, lăsând din acoperiş numai bârnele de stejar prea groase şi prea grele pentru a fi sfeterisite noaptea, cu căruţa. Reşedinţa avusese zid de incintă şi corp de gardă cu coloniţe şi capiteluri; ghinionul ei l-a constituit decizia ca taman acolo să se edifice grabnic noul Centru civic al urbei, urmând a se construi în zonă Palatul de justiţie (primul), Hotelul „Moldova”, Teatrul „Luceafărul” şi popularele blocuri de nu știu câte etaje. Casa istorică avea să fie total demolată, adoptându-se (la insistențele Asociației Scriitorilor) totuși hotărârea să fie reclădită pe un amplasament alăturat – avea să devină „Casa scriitorilor”. Cum stăruia pe-acolo un bizar son de legendă moldavă, m-am abătut ades pe la vechile ruine. Odată, coborând în beciul cât un naos, am observat că flacăra chibritului ce urma să întreţină jarul pipei din dotare este suptă ciudat, undeva către un colţ al încăperii. Aprind altul, se întâmplă la fel. Am lămurit ciudăţenia după ce am dat la o parte un morman de navete goale, ştirbe şi putrezite, clădărite de cine ştie când şi de ce tocmai acolo. Am dat peste o scară de piatră care cobora într-un al doilea etaj al beciului: curentul stârnit de eliberarea intrării sorbea flăcăruia chibritului! Am dat la o parte vraful de ciuveie și, după a treia treaptă, scara intra într-o apă destul de adâncă, limpede și neclintită... Peste câteva zile, aveam să vâslesc în barca de cauciuc pe sub centrul Iaşiului! Operatorii bucureșteni de la TVR (încă nu exista TVR Iași) cărora le-am propus o insolită vânătoare de imagini cu barca pe sub centrul urbei m-au refuzat unul câte unul. Doar Petre Iordănescu, zis „Ţuţu”, a acceptat (filmează de multă vreme prin tăriile cerului) care, după o ridicare din umeri şi un sec „de ce nu?”, a acceptat, cu condiţia să-i procur peliculă 4X, singura care pe atunci „vedea” în întuneric, precum şi un reflector „Cobolt” cu acumulator valid. Cum-necum, le-am făcut rost şi iată-ne în primul beci al „Casei cu absidă”, apoi în cel identificat dedesubt, tăbârcind barca de cauciuc poloneză spuzită ici-colo de fulgii raţelor puşcate pe baltă. Cercetând apa nefiresc de limpede, Ţuţu, fost seminarist, şi-a făcut întâi rugăciunea de rigoare, după care a coborât primul. Raza reflectorului abia atingea cheia bolţii şi un ecou întreit însoţea clipocitul vâslirii. Larma oraşului rămăsese undeva, departe, într-o altă lume. Coborând treptele roase ale celui de al doilea beci, parcă ne-am fi cufundat în realitatea altor veacuri, ce-şi trimeteau fantomatice umbre. Pe măsura înaintării, descopeream şi-n dreapta şi-n stânga tuneluri la fel de îngrijit zidite, dar mai scunde şi cu apa prea aproape de îmbinarea arcadelor, aşa că n-aveam cum pătrunde către galeriile laterale. Cine ştie ce vor fi ascuns în prea puţin cercetata lor vieţuire! Ici-colo apărea câte o nişă. Prima în dreptul căreia am „acostat” ascundea o intrare închisă, se vede, mai târziu, fiindcă zidirea dezordonată nu „rima” cu ordinea pietrelor „di Răpidea” impecabil aliniate în pereţii galeriei principale prin care se putea trece cu camionul! Ce va fi fost dincolo de acel baraj cu grăbire improvizat nu se va afla niciodată – toată această lume subterană nu mai există. Poate, cine ştie, ducea la vreo joncţiune cu trecerile subpământene de la Palatul Domnesc, poate și la temniţa de lângă Biserica Sf. Nicolae Domnesc, poate tăinuia unul dintre capetele tunelului cercetat de profesorul Slănină, dacă nu va fi fost enormă instalație destinată apelor târgului, devenită și tainiţă în care, la vreme de restrişte, ieşenii îşi ascundeau bruma de avut.