(Re)descoperirea fericirii

Fericirea reflectă un act sacru. Involuntar, fiecare om parcurge un proces de personificare interioară. Fie că este vorba despre drumul fericirii sau cel al împlinirii prin acest sentiment. Prin autoizolarea în propria fericire, se râvnește la dobândirea portretului propriului zâmbet. În acest sens, termenul de „fericire” capătă un conținut distinctiv pentru fiecare. Ea nu trebuie căutată într-un viitor îndepărtat, într-un spațiu inaccesibil sau într-o stare ideală de absență, căci nu va putea fi găsită. Ea este, dimpotrivă, ceva trăit, viu, prezent, ce ține de raportul autentic dintre om și propria ființă. Fericirea devine în prezent un act subtil, chiar fragil. Dar se poate generaliza și abstractiza bucuria sinceră?

Mircea Eliade, în Oceanografie, mai exact în capitolul „Justificarea bucuriei”, accentuează faptul că bucuria profundă nu poate fi confundată cu o simplă stare de bine. Ea se leagă de luciditate, de capacitatea omului de a da sens propriei sale existențe, chiar și în cele mai dificile condiții. Fericirea adevărată nu se reduce la confort sau sănătate fizică — bucuria vieții le depășește cu mult.

Gândirea plată, mecanică, care evită întrebările esențiale, duce la o dizolvare a vigorii existenței sufletești. În schimb, conștiința vie, întreținută de întrebări autentice și de trăiri personale, poate revela acea bucurie interioară care nu mai are nevoie de justificări exterioare. („Fericirea nu este o problemă pe care trebuie să ți-o pui niciodată pentru tine. Ea e reală atâta timp cât e absentă, cât timp e o simplă nostalgie, o așteptare, o iluzie.” – Mircea Eliade, în capitolul intitulat „Despre fericirea concretă”.)

Astfel, adevărata bucurie, adevărata fericire — departe de a fi un ideal abstract — se regăsește în asumarea condiției umane, în curajul de a fi tu însuți, în refuzul de a te lăsa transformat de o lume alienantă. Ea este justificată nu de confort sau siguranță, ci de trăirea conștientă și demnă a propriei existențe.

În piesa de teatru Rinocerii de Eugène Ionesco, lectorul asistă la o transfigurare grotescă a lumii: oamenii se transformă rând pe rând în rinoceri, cedând presiunii colective și pierzându-și identitatea. În acest context, singurul care refuză această metamorfoză este Bérenger, personaj autotelic. Acesta se autodepășește și ajunge, în cele din urmă, să-și găsească fericirea în interior, nu în aspecte exterioare. În plus, replica lui: „Eu nu capitulez!” devine un simbol al rezistenței interioare.

Această concepție superficială despre fericire – frecventă în societatea contemporană – este bine surprinsă în afirmații precum „Dacă aș câștiga un milion, aș fi fericit”, amintește Mircea Eliade. O astfel de idee reduce fericirea la un obiect exterior, la o sumă de condiții materiale, ca și cum bucuria profundă ar putea fi cumpărată sau programată. Însă, așa cum observă și Mircea Eliade, această abordare ratează esența existenței umane. Fericirea nu este o destinație materială, ci o stare de armonie interioară. Ea nu poate fi dobândită prin acumulare, ci prin trăire autentică, prin integrarea sinelui în ritmurile profunde ale vieții.

Eliade vorbește despre o „epocă paradiziacă” — un timp originar în care omul trăia în comuniune cu sacralitatea lumii. În această epocă mitică, viața avea sens în sine, iar fericirea era o realitate concretă, nu o utopie. Omul era înrădăcinat în ritmurile cosmice, în ciclurile naturii, în gesturi rituale care aveau o semnificație profundă. Acea stare de grație originară nu este o iluzie, ci o realitate ontologică: „Există o realitate a fericirii”, spunea Eliade, cu referire la această comuniune pierdută dintre om și lume.

Dar, în modernitate, omul a rupt acest contact cu sacrul. În loc să se identifice cu echilibrul, acesta ajunge să caute în exterior alternative de fericire: bani, lucruri materiale, statut social. În piesa Rinocerii, acest contrast este exprimat brutal. Oamenii se lasă transformați, renunțând la individualitate și asumând, fără împotrivire, o nouă „normalitate” – grotescă și violentă. Rinocerul devine simbolul omului modern dezrădăcinat, care acceptă conformismul, îndepărtându-se de umanitatea sa. Într-o astfel de lume, ideea de fericire devine absurdă – sau cel mult o himeră legată de consum, posesie, acceptare socială. Tocmai de aceea, replica „Dacă aș câștiga un milion, aș fi fericit” devine o formă subtilă de alienare – o înlocuire a bucuriei autentice cu o promisiune iluzorie.

Prin refuzul său de a deveni rinocer, Bérenger readuce în prim-plan ideea de libertate interioară și de demnitate umană. El este singurul care păstrează legătura cu ceea ce Eliade ar numi „realitatea fericirii”, acel nucleu viu care supraviețuiește presiunii sociale și degradării morale. Bérenger nu oferă o rețetă a fericirii, dar prin simplul fapt că rămâne om, ne arată că există o alternativă la dezumanizare: întoarcerea la conștiință, la luciditate, la esență.

În acest sens, opera „Paradisul de după colț” a lui Mario Vargas Llosa devine o metaforă a acelei fericiri false pe care o căutăm cu disperare în locuri și condiții exterioare, fără să realizăm că el este deja aici, în noi, în momentul prezent, în curajul de a trăi autentic. „Paradisul e după colț, dar nu-l găsești niciodată.”Este ușor să tinzi la un paradis aflat undeva la capătul unui drum care va oferi doar beatitudine.

Fericirea nu trebuie căutată în câștiguri materiale sau în iluzii colective, ci în curajul de a trăi autentic, de a nu abdica de la ceea ce ne face ființe înzestrate cu rațiune. Resursele pentru această bucurie profundă există în fiecare dintre noi și ies la lumină treptat — când renunțarea ar părea mai simplă, dar asumarea propriei ființe devine actul suprem de libertate și fericire.

Totuși, fericirea are un caracter bivalent. Pe de o parte, ea poate înălța, purifica, revela. Pe de altă parte, poate devia, iluziona sau chiar înstrăina, atunci când este folosită doar pentru evadare sau pentru a susține o falsă imagine de sine. În funcție de modul în care o primește și o integrează, omul o poate preschimba într-o cale de regăsire sau într-un refugiu în fața realității. Este un instrument ambiguu, care cere discernământ.

În esență, fericirea trebuie recăpătată de fiecare individ prin ,,trăirea unei vieți reale”, într-o lume în care tot mai mulți aleg „să se transforme în rinoceri”, să se conformeze. Așa cum am observat și în reflecțiile lui Mircea Eliade, fericirea nu poate fi găsită într-o promisiune idealizată, ci doar în trăirea conștientă a propriei existențe, în asumarea fragilității umane.