Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic

În ziua praznicului Înălțării Domnului se face și pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru neam, credință și țară.

Se estimează că în timpul Primului Război Mondial în țara noastră au murit peste 1.000.000 de militari și civili. Atunci, întreaga populație a țării a fost implicată în procesul strângerii rămășițelor acestor eroi, care au fost înhumate în cimitire sau în curțile bisericilor.

Dată fiind această situație, prin Decretul-Lege nr. 4.106/12.09.1919 s-a înființat, sub patronajul Reginei Maria, Societatea Mormintele eroilor căzuți în război (Cultul eroilor), iar prin Decretul-Lege nr. 1693/4.05.1920 – consfințit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – s-a hotărât ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Înălțării Domnului, fiind decretată astfel drept Sărbătoare Națională Bisericească. România este primul stat modern în care eroii străini sunt asimilați eroilor naționali.

În 1923 a fost inaugurat mormântul Ostașului necunoscut, în Parcul bucureștean Carol I.

În perioada comunistă, Ziua Eroilor a fost celebrată pe 9 mai, împreună cu Ziua Independenței de stat a României și a victoriei asupra fascismului. Din 1990 s-a revenit la sărbătorirea eroilor în ziua Înălțării Domnului, fapt oficializat prin Legea nr. 48/1995 și nr. 379/2003. Comemorarea lor a fost stipulată și în Tratatul de la Versailles.

Războaie și convulsii sociale au fost, sunt și vor fi. Scriptura și istoria stau mărturii în acest sens. Armata a existat dintotdeauna; nu a fost niciun timp în care ea să nu fi existat. La români, fiecare bărbat a fost militar. Cu toate acestea, nimeni nu cunoaște cu exactitate numărul eroilor români care s-au jertfit pentru România întrucât războaiele pe care le-am purtat în istorie ne-au răpit până și timpul de a-i număra și identifica pe toți cei căzuți la datorie.

Am fost un neam așezat în calea tuturor răutăților, spune cronicarul. Țara a fost nevoită să se apere de mânia celor fără neam și țară. Militarul român a stat permanent de veghe, mereu în stare de luptă. Cu păgânii, militarii noștri nu aveau țară de împărțit.

Eroismul este o rezultantă a patriotismului caracterizat prin dragostea de credință, neam și țară. Eroii au fost modele de devotament, sacrificiu și abnegație pentru valorile fundamentale ale identității și spiritualității poporului. Ei au fost întocmai Sfântului Pavel, care nu a ezitat niciodată „să se jertfească pentru neamul său” (Fapte 28, 19; Romani 9, 2-3). Au fost gata oricând pentru sacrificiul suprem, conform jurământului militar.

Eroii, ca și sfinții, nu sunt din mit sau din legendă, ci ei au fost militarii – generali, ofițeri, subofițeri și soldați, secundați în situațiile de limită de tineri și bătrâni, de bărbați și femei, de elevi și studenți, de țărani și muncitori, de preoți și teologi – care și-au îndeplinit responsabilitățile, din conștiință, cu hotărâre și caracter. Ei au fost gata oricând să-și asume nobila condiție de eroi ai neamului pe care l-au slujit cu jertfelnicie.

Virtuțile militare și valorile creștine au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa și omega unei vieți împlinite. S-au mișcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ți-o imprimă conștiința unei datorii împlinite. Pentru ei, valorile fundamentale – cum ar fi datoria, onoarea și patria – nu au fost numai cuvinte de complezență.

Au fost eroi și în timpul domniei lui Alexandru voievod, și în timpul lui Lațco voievod, și în timpul lui Vlaicu voievod, și în timpul lui Radu I și Dan I, și în timpul lui Alexandru cel Bun, și în timpul lui Roman, Ștefan I și Iuga voievod, și în timpul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Radu cel Mare, și în timpul lui Ștefan cel Mare, și în timpul lui Bogdan al III-lea și Ștefăniță vodă, și în timpul lui Neagoe Basarab, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Mihai Viteazul, Petru Șchiopul, Radu Ștefan, și în timpul Movileștilor și în timpul lui Ștefan Tomșa, Vasile Lupu și Matei Basarab, Gheorghe Duca, Șerban Catacuzino, Constantin Brâncoveanu, și în timpul Cantemireștilor, și în timpul domnilor fanarioți, și în timpul ghiculeștilor și al sturzeștilor, și în timpul regilor.

Eroii au luptat împotriva celor care au vrut să ne răpească patrimoniul național și spiritual, fie otomani, fie tătari, fie maghiari, fie slavi, fie polonezi, fie …. O astfel de atitudine nici Dumnezeu nu o condamnă, ea fiind în concordanță cu învățătura Bisericii.

De multe ori, pacea propovăduită de Biserică a trebuit dobândită prin luptă. Rovine, Posada, Mărăști, Mărășești și Oituz, Războieni, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna și Smârdan ș.a. stau mărturie în acest sens.

Cei care au ținut la neamul lor nu și-au înclinat capul, nici nu și-au întors obrazul, ci s-au angajat în luptă. În atari situații, Dumnezeu cere omului alte măsuri comportamentale, mai ales atunci când este în discuție credința, neamul și țara.

Fără îndoială, pacea este preferabilă războiului, dar nu cu orice preț. Dacă sfinții noștri voievozi nu ar fi luat atitudine, să fiți încredințați că astăzi nu am fi fost nici români și nici creștini. Iar dacă nu ar fi fost eroii care să fi luat atitudine împotriva comunismului, mulți dintre ei sfârșind în temnițe, în lagăre și în închisori, astăzi nu am fi avut nici Paști și nici Crăciun. Iar dacă în 1989 nu ar fi fost tinerii eroi, care să spună Nu! ateismului, Dumnezeu ar fi fost scos în afara hotarelor țării noastre. Or, ce ar fi însemnat neamul și țara fără Dumnezeu?!

Eroii au trecut cu demnitate peste hotarele acestei lumi, lăsându-ne modelul și convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii acestuia. De aceea, gloriile lor au rămas nepieritoare.

Fie ca toți eroii neamului, pentru rugăciunile Sfintei noastre Biserici, să se înregimenteze în rândul sfinților militari din Împărăția lui Dumnezeu!