Cezar STRATON

Ghimpii. ”Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam / odată trandafiri sălbatici. / Aveau atâția ghimpi, / dar n-am vrut să-i rup. / credeam că-s muguri / –și-au să înflorească. / Te-am întâlnit apoi pe tine. / O, câți ghimpi, câți ghimpi aveai! / dar n-am voit să te despoi– / credeam c-o să-nflorească. / Azi toate astea-mi trec / pe dinainte și zâmbesc. / Zâmbesc și hoinăresc prin văi / Zburdalnic în bătaia vântului. / Eram copil”. (Lucian Blaga)

Sadoveanu. Prea puțini suceveni cunosc geneza, istoria masivului – cum altfel, e doar vorba de „Ceahlăul prozei românești” - monument în bronz înfățișându-l pe scriitorul ce a supraviețuit, oportunist, la vreo patru „dictaturi”, postat în centrul Fălticeniului. Iat-o: maestrul Ion Irimescu i s-a „plâns” lui Ceaușescu că nu găsește destul bronz – material, evident, deficitar în acei ani ’70 – pentru a turna acea statuie dedicată marelui scriitor (el însuși, fizic vorbind, un bărbat masiv, impunător). Vreau să spun că, pe bune, prin comparație, pentru statuia „famelicului” Bacovia – a se vedea acea statuie, remarcabilă de altfel, aflată azi în centrul Bacăului – era firesc să se întrebuințeze mai puțină materie primă decât în cazul ”Ceahlăului” cu legături fălticenene. În mod voit ironic ori involuntar, nu vom ști niciodată, Ceaușescu dă curs dorinței profesorului Irimescu pe care se pare că îl prețuia și îl respecta sincer. Cum? Îi pune la dispoziție statuia masivă a lui Stalin, aflată, după ce a fost debarcată de pe soclu, ulterior morții „Tătucului”, într-un depozit bucureștean. Fericită potrivire. Stalin fusese mare, nu la propriu, ci ca statuie. Sadoveanu fusese mare în toate sensurile. Așadar, Sadoveanu, cel ce ne privește statuar cam „de sus” în buricul târgului Folticeni, e întrupat din „carnea” zbirului Stalin! De fapt, nu văd aici nici o contradicție: Conu Mihai l-a slujit, cu condeiul lui prolific – și adesea, desigur, inspirat – pe dictatorul de la Kremlin cu aceeași obediență interesată – și mereu productivă, bănoasă – cu care a profitat de favorurile și stipendiile regilor României ori ale masoneriei! În fond, de ce nu? Bravo lui, maestrului! Eu sper că nu din aceste considerente pur morale – cunoscute, repet, de prea puțini români – Sadoveanu a intrat, ca scriitor, într-un nemeritat „con de umbră”: opera lui are multe pagini și teme memorabile valabile și azi. Probabil l-o fi blestemat, peste decenii, Mitrea Cocor, eroul romanului de compromis cu noul regim, ce proslăvea, politic, colectivizarea forțată!? În legătură cu penibila concesie făcută de maestru, notez o întâmplare relatată mie, la Văratec, în anii ’90, de Valeriu Anania (viitorul Mitropolit al Ardealului). Maestrul avea o casă de odihnă – una din multele lui locuri private de refugiu, între care cea de la Bradu Alb, din Alba – lângă Mănăstirea Neamțului (fusese declarată muzeu, iar acum nu mai știu ce-i cu ea). Periodic, mergea (cu „Ceaika” lui neagră, condusă de un șofer) să se bărbierească ori să se tundă la Târgu Neamț, unde el avea un frizer preferat. Să-l numim Costică, de exemplu. Și căruia îi dăruise, cu dedicație, ediția princeps a cărții lui rușinoase Mitrea Cocor. Ei bine, la următoarea sa vizită la frizer, l-a întrebat pe Costică: - Ţi-a plăcut noul meu roman? - Foarte mult, maestre, zice Costică! Toți colegii mei mă invidiază, deoarece numai eu folosesc hârtia ca să-mi curăț de spumă briciul! Iar lor nu le dau, nu le rup nici o pagină din cartea matale! Habar n-am dacă replica lui Costică e una pur sinceră, inocentă ori o replică de bun-simț și de subtilă ironie, gen Moș Ion Roată.

Două ierni. ”Să fie seară și să ningă blând, / Cu fulgi molateci, moi și mari de-o șchioapă, / Să râdem că zăpada ne îngroapă, / Pe ochii noștri visători, căzând. / Înfierbântați, de iarna ce se lasă / Asupra noastră, ca un foc din cer, / Te-aș ține-n mână, ca pe-un giuvaer, / Și ți-aș șopti că ești așa frumoasă. / Cât nu e nici un lucru pe pământ, / Și nici în cer, și nici în iad, niciunde! / Și-n pieptul gol, ca iarna ți-aș pătrunde, / Jumate diavol, și jumate sfânt. / Să fie seară, cea dintâi să fie, / Să ne uităm cum ninge, la ferești, / Și tu să prinzi un fulg și să-l topești, / Și să mi-l pui, râzând, pe buze, mie. / Să ne iubim cât ninge, draga mea, / Tu o ninsoare, eu, altă ninsoare, / Ce s-au găsit, în iarna asta mare, / Prin care rătăcesc, fără să vrea.” (Sorin Poclitaru)

Bărbunc. Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi, minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor: ”Vino, mândră, pân’ la cruce / De vezi neamţul cum ne duce, / Că ne duce ca pe boi / Şi ne tunde ca pe oi, / Ne-aruncă păru-n gunoi, / Vai, săracii, vai de noi…” (Ion Grămadă, Din Bucovina de altă dată)

Plute. ”Ultimele plute au fost duse pe Bistriţa Aurie până la Vatra Dornei (fabrica de cherestea Bernath Andrei) în luna noiembrie 1969, de către Vasile Ciocan, Viorel Drăgan, Nicolaie, Gavril şi Dumitru Moldovan, Gavril Crăciun, Vasile Morar, Octavian Moroşan şi Octavian Ghersar – toţi din Ciocăneşti. Vechii plutaşi s-au dus rătăcind în umbrele nopţii, iar urmele lor, săpate în drum fără pulbere, sunt azi… năluci pe ape.” (Paul Brașcanu, Plutăritul în Bucovina: date istorice)

O iubire monumentală. Împăratul Shah Jahan a construit Taj Mahal pentru iubita lui soție. Shah Jahan face ceea ce puțini conducători au făcut în secolul al XVI-lea: își duce iubita soție pe câmpurile de luptă. Ea îl sfătuiește și îl liniștește... Din iubirea lor se vor naște 14 copii. În timpul ultimei ei nașteri, lucrurile nu decurg bine: regina este pe moarte. Pe patul ei de moarte, ea îi cere să promită că va crea un mausoleu de mărimea și frumusețea iubirii lor. Împăratul, neconsolat, decide să construiască Taj Mahal.