Dan STRUTINSCHI

Politica comercială externă a administrației Trump, cel puțin "ciudată", a declanșat un veritabil război pe piețele mondiale (și asta, în condițiile unor conflicte sângeroase în Ucraina, Orientul Mijlociu sau Africa) atât la nivel statal (relații bilaterale afectate de tarife), cât și la nivel cetățenesc, respectiv boicotarea produselor adversarului. Justificată această atitudine de un deficit comercial major și de lungă durată pentru SUA, de necesitatea protejării producției interne și chiar, în unele cazuri, de politici păguboase pentru americani privind taxele vamale (mai reduse decât cele percepute de parteneri, în special China). Dacă noile tarife ar însemna doar alinierea la nivelul altor state și ar penaliza subvențiile pentru export (China, Vietnam etc.) nu ar genera atâta nervozitate în economia mondială (SUA a mai practicat această politică la sfârșitul secolului XIX și în anii '30, cu rezultate diferite). Percepția este că asistăm la utilizarea politicilor tarifare și pentru impunerea unor interese geopolitice sau economice (vezi Ucraina). Și nu cred că este doar o percepție.

După cum am arătat, boicotul în comerțul internațional se practică de state, dar și de cetățeni. În general, boicotul cetățenesc îl regăsim în statele cu democrație consolidată (în democrația românească, boicotul firmelor austriece a durat trei zile și doar în vorbe). Boicotul statal este practicat, în cea mai mare parte, prin interzicerea penetrării pe piața internă a mărfurilor produse de adversari comerciali sau ideologici, cum am avut în România comunistă. Această din urmă politică a creat în lagărul socialist "foame de produse" occidentale care a afectat și ea structura regimurilor autoritare. Se spune că muzica (rock, pop etc.) și blugii au învins diviziile sovietice. Deși nu asta au dorit dictatorii, boicotul de stat practicat a avut și un rol pozitiv în mobilizarea cetățenilor în democratizarea națiunilor.

Boicotarea, ca și alte sancțiuni comerciale, are limitele sale. Nu vor fi afectate de boicot materiile prime "sensibile" (metale rare, uraniu etc.), tehnologii (aviație, exploatarea spațiului etc.) și în bună parte resursele energetice. Este vorba de produse care au puțini furnizori, constituie un semimonopol pentru ei și au un rol vital în dezvoltarea generală și distribuția lor este reglementată internațional sau acceptată tacit. Și în cazul războiului, uraniul din Rusia ajunge în SUA.

În concluzie, trebuie să arătăm că boicotul este "rău necesar" în anumite condiții (penalizarea agresorilor sau influențarea prețurilor, spre exemplu), dar în general distorsionează piața, încalcă normele de bune practici comerciale și afectează economia mondială. Mai mult, accentuarea și prelungirea pe termen lung a acestei practici generează tensiuni interstatale cu rezultate imprevizibile. Normalitatea cere ca boicotul să fie înlocuit cu impunerea regulilor Organizației Mondiale a Comerțului, a legilor antitrust (UE este un campion), iar sancțiunile să fie ultima soluție. Dar normalitatea și politicile obtuze ale dictatorilor se întâlnesc rar. Și tot mai rar în secolul XXI, care promitea o deschidere generală (globalizarea bună) și a realizat-o parțial. Dar "forța dreptului" a fost înlocuită de "dreptul forței" în ultimii 15 ani. Sper că ne vom reveni! Alternativa ar fi groaznică!