Mircea Radu IACOBAN

La Iași a avut loc cea de a 15-a ediție a Festivalului „Grigore Vieru”. Chiar dacă asistența nu mai este ca la începuturi (în ziua a doua a lucrărilor, în sala Muzeului Unirii au prevalat oaspeții de la Chișinău – unde-i scriitorimea locală?), spre onoarea ei, Primăria (de remarcat, ca în toți anii, contribuția familiei Corbu) menține trează manifestarea de suflet devenită tradițională, la care și de astă dată au ținut să participe personalități care realmente au ceva interesant și nou de comunicat (Adrian Cioroianu, Adrian-Dinu Rachieru ș.a.), tonusul general fiind acela „de lucru”, într-o deplină credință în poezie și-n steaua poetului comemorat. De remarcat, de această dată, lansarea cărțuliei „Grigore Vieru – odiseea receptării”, datorată universitarei de la Bălți Diana Vrabie. Spun „cărțulie” vorbind despre 180 de file înmănuncheate într-un format editorial mărunt – dar în fapt, o lucrare de sinteză cu incontestabilă valoare, care izbutește să treacă în revistă și să comenteze avizat cam tot ceea ce merita luat în seamă privitor la scurta trecere prin astă lume a unui poet român de mare excepție, evidențindu-i-se limpede reala (și nedrept contestata) lui modernitate. Fie și numai cvasi-completul excurs bibliografic, și tot s-ar putea vorbi despre o contribuție meritorie, dar toată construcția lucrării izbutește să contureze în vorbe puține și cu miez valoarea unei receptări de regulă entuziaste, nu odată, flagrant și nedrept respinsă. Nu prea știu să fi existat vreodată scriitor unanim aplaudat și rămas fără umbra vreunei contestări, decât în societățile totalitare, unde refuzul rămânea să se consume mocnit, în forul interior. Din acest punct de vedere (desigur, simplificând pentru necesitatea demonstrației) crugul vieții poetului de la Pererâta pare a fi semnificativ desenat în alb și negru. Predomină, tonic, firesc și semnificativ, albul semnalând acceptarea entuziastă atât a publicului, cât și a criticii. Și cum autoarea ia în calcul și eventualitatea „îngropării operei sub lespedea superlativelor, în felul acesta dând apă la moară celor alergici la statui”, se cuvine parcimonie în demonstrațiile prea acute, alegând doar câteva citate din carte – la urma urmei, și acelea inutile, câtă vrem caratele liricii lui Grigore și semnele destinului său sub stea mioritică s-au încrustat deplin și temeinic într-o filă de mare suflet a literelor române. Și constat că încep să capăt și eu efluvii encomiastice – cumva explicabil, fiind vorba despre un prieten bine cunoscut și realmente iubit, căruia i-am tipărit în 1978 cea dintâi carte în limba română, totodată și cea dintâi în literă latină a unui scriitor basarabean. (Aș vrea să profit și să lămuresc o chestiune rămasă neștiută: au fost, se știe, „probleme” în editarea „Stelei de vineri”: Grigore era cetățean sovietic (!) și nu putea fi inclus într-un Plan editorial de „literatură română” decât cu mențiunea „traducere din literatura moldovenească.” Gest pe care Sadoveanu l-a acceptat cândva, dar Grigore nici n-a voit să audă, și editura de asemenea. Am aflat o soluției ciudată, n-o mai menționez, dar trebuie să se știe, chiar acum, târziu, că toate forurile care au vegheat editarea, de sus până jos, adică de la Cenzură până la aprobarea finală la București, știau despre ce-i vorba și doar s-au făcut că n-au habar. A fost o decizie tacită, care, la o adică, se putea lăsa cu sancțiuni, și-i cinstit ca Editura să și-o aroge dimpreună cu ceilalți lucrători din sistemul editorial de atunci).

Revenind la cartea Dianei Vrabie, iată câte ceva din cealaltă latură, a incredibilei și prea puțin cunoscutei contestări, mai bine spus maculări a poetului. Grigore a fost copios contestat și rănit sufletește, adesea în virtutea unor mărunte considerente conjuncturale. Era la modă, imediat după 1989, atacarea lui Păunescu. Grigore, probă de caracter, n-a acceptat să-și renege prietenul care l-a ajutat cândva, drept pentru care a fost repede sancționat. Gheorghe Grigurcu îl acuză de „național comunism” (mai târziu va regreta, revenind la sentimente mai bune), Mircea Mihăieș îl consideră „un poetastru de mâna șaptea”, Daniel Cristea Enache crede că „Verosimilitatea și autenticitatea lipsesc din producțiile semănătoriste, în timp ce artificialitatea domină”, Nicolae Manolescu susține că Vieru este „cu totul depășit”, Marius Chivu îi crede versurile „idioate” – până și doi respectabili poeți ieșeni, M.U. și C.I. s-au considerat datorit să participe la autodafé, în vreme ce în presa din Basarabia se puteau citi texte care-l denunțau pe Grigore ca „spion român plătit de București”, „individ fără patrie”, „individ capabil de lovituri de stat”,  profitor, laș, fricos, „dușman deschis al Moldovei” și așa mai departe. „Chiar dacă a avut numeroși contestatari, poetul a avut și mai mulți admiratori, respectiv, probe de vitalitate umană și spirituală întrupate într-o operă artistică singulară – scrie Diana Vrabie. Excelentă carte!