Mihai MOISOIU

Într-o lume marcată de ritm alert, tensiuni și provocări, adesea ne confruntăm cu răni emoționale adânci, provenite din conflicte interpersonale, dezamăgiri sau chiar din propriile noastre greșeli. Aceste răni, dacă nu sunt adresate, pot deveni surse de amărăciune, resentimente și suferință, afectând profund sănătatea noastră mentală, emoțională și spirituală. În contextul psihoterapiei, iertarea nu este doar o virtute creștinească, ci o tehnică terapeutică fundamentală, cu rădăcini adânci în spiritualitatea ortodoxă, care oferă o cale spre vindecare autentică și eliberare interioară.

Psihoterapia ortodoxă privește ființa umană ca pe o unitate inseparabilă de trup, suflet și duh, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Orice ruptură a echilibrului interior sau exterior este considerată o deviere de la această stare de armonie originară. Atunci când suntem răniți, fie de alții, fie de noi înșine, această rănire se înregistrează nu doar la nivel psihologic, ci și la nivel spiritual, creând blocaje și distorsionând relația noastră cu Dumnezeu, cu semenii și cu noi înșine.

Conceptul de iertare în Ortodoxie depășește o simplă acțiune de „trecere cu vederea” a unei greșeli. Este un act profund de voință și de credință, o decizie conștientă de a renunța la resentimente, la dorința de răzbunare și la judecată. Părinții Bisericii, precum Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Siluan Athonitul, subliniază importanța vitală a iertării pentru mântuire și pace sufletească. Ei ne învață că neiertarea este o povară care ne apasă, o închisoare mentală și emoțională care ne împiedică să progresăm spiritual.

În psihoterapie, abordarea iertării se face cu discernământ și răbdare. Nu este vorba despre a forța iertarea sau de a minimiza durerea suferită. Dimpotrivă, procesul terapeutic presupune validarea emoțiilor și a durerii, înțelegerea contextului rănirii și apoi, treptat, ghidarea persoanei spre eliberarea de povara neiertării. Este esențial de înțeles că iertarea nu înseamnă a tolera sau a aproba comportamentul dăunător al celuilalt. Nu înseamnă nici a uita, ci mai degrabă a reprocesa amintirile dureroase într-un mod care le reduce puterea de a ne controla și de a ne provoca suferință continuă.

Din perspectiva ortodoxă, iertarea este strâns legată de pocăință și smerenie. Când iertăm, ne eliberăm de mândrie și ne deschidem inimile spre iubire și compasiune, reflectând iubirea jertfitoare a lui Hristos. Prin iertare, nu doar că ne vindecăm propriile răni, ci contribuim și la restabilirea armoniei în relații și, în cele din urmă, la pacea socială.

Impactul iertării asupra sănătății psihice este vast și documentat de numeroase studii. Iertarea are un impact profund și documentat asupra sănătății psihice, ducând la modificări semnificative atât la nivel neurobiologic, cât și psihologic. Atunci când alegem să iertăm, observăm o reducere a stresului și anxietății. Renunțarea la resentimente scade nivelul hormonilor de stres, cum ar fi cortizolul, și diminuează activitatea amigdalei, zona creierului implicată în reacțiile de frică.

Pe lângă reducerea stresului, iertarea îmbunătățește starea de spirit. Acest proces este asociat cu o creștere a nivelurilor de dopamină și serotonină, neurotransmițători esențiali pentru starea de bine și fericire. De asemenea, iertarea contribuie la consolidarea relațiilor, creând un spațiu pentru reconciliere și reparare, fie cu persoana care ne-a rănit, fie cu noi înșine. Chiar și atunci când reconcilierea directă nu este posibilă sau dorită, iertarea ne eliberează de legăturile toxice ale resentimentului.

Un alt beneficiu important este creșterea stimei de sine. Capacitatea de a ierta, atât pe ceilalți, cât și pe tine însuți, demonstrează putere interioară, compasiune și maturitate emoțională. Pentru persoanele care au trecut prin experiențe traumatice, iertarea – care nu înseamnă negarea evenimentului – poate fi un pas crucial în vindecarea traumelor. Ea ajută la reprocesarea și integrarea traumei, permițându-le să se elibereze de povara emoțională asociată. În cele din urmă, scopul final al iertării este atingerea unei stări de pace și liniște sufletească, de eliberare de zbucium și de armonie cu sine și cu divinitatea.

Un aspect adesea neglijat, dar de o importanță capitală, este iertarea de sine. Mulți oameni se luptă cu sentimente de vinovăție, rușine și autocondamnare pentru greșeli din trecut. În lumina învățăturilor ortodoxe, pocăința este primul pas spre iertarea divină, dar ea trebuie să fie urmată de acceptarea acestei iertări și de iertarea de sine. A fi aspru cu tine însuți și a nu-ți acorda iertare este o formă de autosabotaj și o negare a iubirii și milei lui Dumnezeu.

Iertarea de sine presupune recunoașterea greșelii, asumarea responsabilității, dar și eliberarea de povara autocondamnării. Este un act de compasiune față de propria persoană, care ne permite să învățăm din experiențele trecute și să mergem mai departe cu o inimă mai ușoară și mai înțeleaptă.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753 937 223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com