Textul spune și ceea ce nu este scris

În ultima vreme, se vorbește tot mai mult despre text. El începe prin ceea ce spune, dar semnifică și ce nu este rostit. Ce nu este spus poate, uneori, să însemne mai mult decât o întreagă frază.

Se discută mult despre nivelul de lectură pe care îl are fiecare individ și despre modul în care textul, odată interiorizat, este perceput de fiecare om diferit. Informația textului se mișcă în fața cititorului cu o mișcare aproape intransigentă. Fiecare propoziție devine o scenă care se ridică doar pentru câteva secunde. Abia atunci pătrunzi în lumea textuală, iar efectul, pentru unii, lasă un ecou: fiecare expresie devenind o distilare de noblețe, o lumină, o umbră, o emoție, iar toate aceste propoziții alcătuiesc mai mult decât o poveste.

Citisem zilele trecute scrierea Inference and Vocabulary (Inferență și vocabular, Cain & Oakhill, Cambridge, 2014), în care se explică diversitatea pe care o are vocabularul semantic și impactul logosului asupra înțelegerii unui text. De exemplu, unii cercetători (Tannenbaum, Torgesen și Wagner, 2006) au folosit definițiile cuvintelor ca un mod de a măsura cât de multe cuvinte știe un copil (adică lărgimea vocabularului), în timp ce alții (cum ar fi Ouellette, 2006) au considerat că a da definiții arată cât de bine este înțeles un cuvânt (adică profunzimea vocabularului). În acest studiu, cercetătorii empatizează cu a doua opinie: faptul că un copil poate da o definiție arată că are o cunoaștere profundă a acelui cuvânt. Ambele studii arată că această abilitate (de a oferi definiții ) este mai strâns legată de cât de bine poate cineva înțelege un text, comparativ cu alte moduri de a evalua vocabularul. Totuși, nu s-a cercetat încă suficient cum influențează aceste diferențe modul în care copiii înțeleg textele.

Rolul cuvintelor nu doar rostește, ci ajunge să defileze în funcție de factori diverși.

Această capacitate de a completa, de a face inferențe subtile, e susținută și științific. În volumul Inference and Vocabulary (Inferență și vocabular, Cain & Oakhill, Cambridge, 2014), cercetătorii subliniază:
„Depth of vocabulary knowledge is likely to be more important in inference making because the rich and well-connected semantic representations of words will permit the rapid activation … of related concepts.”
(p. 142, Cambridge University Press)
Traducere: „Adâncimea vocabularului este esențială pentru capacitatea de a face inferențe, pentru că ea permite activarea rapidă nu doar a sensului cuvântului, ci și a conceptelor conexe.”

Lectura este, în esență, o formă de gândire la vedere. O gândire care ajunge să semnaleze. Un text adevărat spune și ce nu e scris.

Textul literar nu se rostește, ci ajunge să defileze. Se mișcă în fața cititorului cu o mișcare aproape intransigentă. Fiecare propoziție e o scenă, o cortină care se ridică doar pentru câteva secunde. Aceste cuvinte lasă un ecou: fiecare expresie e o distilare de noblețe, o lumină, o umbră, o emoție, iar propoziția înseamnă o poveste.

Cuvântul este cel dublu: are un sens propriu și unul figurat. Dar niciunul nu e suficient dacă nu produce. A înmănunchea cuvinte nu înseamnă a construi, ci a orchestra. Ele trebuie să creeze o prezență covârșitoare, să răsune în spațiul lăuntric, să tulbure. Literatura nu este un manual de idei, ci o formă de neliniște frumos spusă.

Scopul scrisului este să vezi ce nu e scris. Metafora este cheia acestei uși: nu spune pe deplin, dar trimite. Imaginea devine schimb de idei, un cod poetic între mintea autorului și intuiția cititorului. Literatura este spațiul unde vizibilul e doar poarta către ceea ce nu poate fi rostit.

Cititorul nu este un receptor, ci un interpret. El trebuie să completeze și să interpreteze sensuri voalate. Ajunge să se creeze un dialog tacit între cele două instanțe

Flaubert spunea că în Madame Bovary „nu e nimic adevărat” (opera nu e o autobiografie). Nu din propria viață se scrie literatură. Artistul, spunea el, trebuie să fie „ca Dumnezeu în creație: invizibil și atotputernic – să-l simți peste tot, dar să nu-l vezi”. Emma citea și, citind, proiecta altă lume – lumea din ea însăși. Asta face și cititorul: se rescrie, în timp ce crede că doar citește.

Studiul de la Universitatea Cambridge confirmă că această capacitate de a completa și de a face inferențe subtile este esențială. Așa cum spun Cain și Oakhill: adâncimea vocabularului permite nu doar înțelegerea cuvântului, ci și a conceptelor legate de el.

Lectura este, în final, o formă de gândire la vedere, care semnalează. Un text adevărat spune și ce nu e scris.