Clasicii altfel - „Maiorescu. Confesiunile unui stoic” de Adrian Jicu

Creator de sublim, Titu Maiorescu este cel care a stabilit repere importante pentru întreaga literatură română. Fondatorul Junimii, fost critic literar, filosof, om politic, pedagog, el este cel care a determinat crearea generației Marilor Clasici – Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Scrierile lui din diverse domenii, precum literatura, cultura estetică, filosofia, provoacă cititorii de toate vârstele. El a formulat două teorii semnificative – autonomia esteticului și teoria formelor fără fond, adică descurajarea mediocrității. Rămâne un simbol al rigorii intelectuale și al spiritului critic.

Zilele acestea, la Ipotești, a avut loc lansarea de carte a volumului apărut la Editura Polirom: Maiorescu. Confesiunile unui stoic de Adrian Jicu – lector la Facultatea de Litere „Vasile Alecsandri” din Bacău și director al Bibliotecii Județene „Costache Sturdza”.

Titu Maiorescu este demitizat pe tot parcursul operei. Dincolo de aparențe, se nuanțează o abordare diferită, în opoziție cu Jurnalul oficial al lui Titu Maiorescu, în care există un paravan între lector și scriitor. Opera este scrisă la persoana I, iar Maiorescu devine treptat un fenomen în mișcare, față de cititori. În postura de lector, ajungi să empatizezi cu ceea ce simte personajul.

Titlul operei provoacă cititorii de toate vârstele la o aventură intelectuală.
Maiorescu, un stoic?
Adrian Jicu oferă o notă de limpezime acestei întrebări:

”Ca orice altă etichetă, cea de „stoic” acoperă parțial personalitatea lui Maiorescu. E cumva nedrept să-l reducem la o singură trăsătură, dar formatul colecției Biografii romanțate cere un subtitlu, așa că m-am oprit la această idee, care definește remarcabila lui activitate și felul cum a știut să primească loviturile vieții, să lupte pentru ce și-a propus și, finalmente, să triumfe.
Stoic, Maiorescu a știut să se înfrâneze când a fost cazul, dar, în egală măsură, a știut să se bucure de plăcerile vieții, conștient de efemeritatea existenței. Așa se face că stoicul e dublat de un epicureic. Un hedonist sensibil la nurii femeilor, pe care le-a cultivat cu asiduitate, dornic să trăiască experiențe noi și să-și demonstreze că le poate seduce, că e un bărbat atractiv, deși nu e chipeș – așa cum știe prea bine. Miza: exotică și intelectuală deopotrivă. Nu întâmplător gurile rele spun că e un afemeiat, nu întâmplător este acuzat de imoralitate și târât prin tribunale.

Există și o latură cinică la intimidantul Maiorescu, care își execută în sânge rece rivalii în discursurile impecabile și polemicile tăioase. Nemilos, Maiorescu a călcat pe cadavre, a lovit fără cruțare, convins că numai așa poate impune o direcție nouă și își poate face un nume care să reziste în istorie.

Avem, așadar, de-a face cu un stoicism asumat, transformat în programe și în atitudine publică, o mască dincolo de care se ascunde un om plin de contradicții și frământări, pe care am căutat să le prezint în această biografie romanțată. Dacă am reușit sau nu, vor stabili cititorii”.

„Există un Dumnezeu care le cere oamenilor să-și mărturisească păcatele atât pe pământ, cât și în cer.”(Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde)

Volumul Maiorescu. Confesiunile unui stoic debutează cu o frază tulburătoare: „Îți mulțumesc, părinte, că te-ai ostenit să vii până aici, pe o vreme ca asta. Te-am pus pe drumuri, însă chiar aveam nevoie să-ți vorbesc.” Protagonistul este surprins la spovedanie. Simte nevoia să-și mărturisească păcatele pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Se (re)descoperă de fiecare dată când vine, în taină, cu coșul trăsurii tras la Mănăstirea Cernica.

În acest volum, Maiorescu simte. Este umanizat, asemenea oricărui om. Vrea să-și ușureze sufletul, pentru că se simte tot mai singur. „Maiorescu este așezat pe canapeaua lui Freud” (Mircea A. Diaconu) pe tot parcursul operei. Se autocaracterizează: „Sunt un singuratic, un ins căruia nu-i place compania altora.” Participă, treptat, la un proces de autoizolare spirituală.

Prin arta pe care o creează, ocolește căile rătăcite ale mediocrității. Se detașează de obișnuit și devine un „lup de stepă” (Hermann Hesse), ființă care se jertfește pentru actul creației. Artistul nu ajunge să se dezvăluie pe sine atunci când creează, arta devenind un obiect sacru prin care creatorul se exprimă în forma sa cea mai autentică?

Oglinda și portretul
Lectura acestui volum dedicat lui Titu Maiorescu are puterea de a captiva cititorul de la început până la sfârșit. Una dintre secvențele memorabile este cea în care personajul se privește în oglindă și rostește: „Mă uit în oglindă și văd un bărbat bătrân.” Momentul capătă valențe introspective profunde, amintind de Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, unde oglinda – ori, mai exact, portretul – devine un portal către timpul interior.

Însă, spre deosebire de Dorian Gray, care refuză să accepte degradarea fizică și morală, Maiorescu privește senin imaginea din oglindă. El își asumă trecerea anilor ca pe o etapă firească a devenirii și maturizării, nu ca pe o prăbușire sau o formă de haos interior. În felul său, această acceptare echivalează cu o formă de înțelepciune.

Dacă, în romanul lui Wilde, pictorul își proiectează propriile frământări în portretul tânărului Dorian – iar acesta, la rândul său, descoperă cu uimire frumusețea ca pe o revelație –, Maiorescu nu procedează astfel. El privește imaginea reflectată cu luciditate și calm, dincolo de ură și dispreț.
Pentru Dorian: „Frumusețea i se arătă ca o revelație. Nu o simțise până atunci.”
Pentru Maiorescu: maturitatea devine o oglindă a propriei înțelegeri.

În această lumină, artistul Maiorescu se desprinde de simpla funcție socială a creației și intră în zona sacrului: arta, în viziunea implicită a cărții, este nu doar o formă de expresie, ci un liant între ființa interioară și absolut.

Astfel, Însemnările unui stoic nu este doar o meditație asupra unei vieți, ci o reflecție profundă asupra condiției umane, asupra suferinței lucide și a efectului cathartic pe care îl are o confesiune.

Bianca NATI