Mircea Radu IACOBAN

Acuși, în Bucovina ies hribii – dacă nu, pe ici-colo, n-or fi ițit. De plouat, plouă și tot plouă – de mult nu s-a mai brodit asemenea an (teoretic) de hribi, numai că, dacă se împlinesc toate rosturile și obiceiurile firii („un an scriem, un an ținem” – iar 2024 a fost bunicel) așteptările se cuvin mai reținute. Ne vom putea bucura, oricum, de farmecul pădurii (acum, scriind de la nivelul asfaltului, nu aflu o figură de stil mai puțin calpă), bucurie pe care era cât pe ce să ne-o răpească Romsilva, care încercase să ne închidă hălăduirea silvestră doar pe firul ștampilat al cărărilor oficializate – una dintre cele mai neromânești legi trimise vreodată în Parlament... Codrii Iașilor, unde hribii sunt oricum cu ciubote roșii, au și fost avertizați de gazete, ca și în alți ani, despre spitalizări alarmante datorate intoxicării cu ciuperci… „corcite”. Cauza: misterioase mutații genetice. Așadar, din Cartea de bucate a românilor trebuie mai degrabă scoasă, ca precauție, tocănița cu smântână! Dacă, Doamne ferește, cade drobul de sare de pe horn?

Sute și mii de ani au adunat fără mare primejdie strămoșii noștri bureți pe plaiul mioritic și iată că, de prin 2011 încoace, ciupercile au hotărât brusc să se… corcească! Nu-i menirea condeierului să se amestece în astfel de gâlcevi alarmiste, și nici nu invit acum, după binecuvântatele ploi, la burdușirea oarbă a sacoșelor. Dimpotrivă! Să culeagă doar cei care știu cum se cuvin rosturile ciupercăritului! Dar adun din copilărie bureți de la Cârlibaba până-n pădurile Vasluiului și nu m-a încercat niciodată vreun junghi, n-am avut parte de cel mai mărunt incident, fiindcă n-am cules decât ceea ce bine cunosc, fără a atinge nici cu gândul ciuperca îndoielnică, mai ales dacă-i prea tinerică și n-are caracteristicile speciei bine conturate.

Povestea „corcitului” mă tem însă că-i fantasmagorie. Am întrebat în dreapta și-n stânga universitari cu doctorate în materie, inclusiv pe fostul director al Grădinii Botanice din Iași: cu toții au susținut că așa-zisa „corcire” e-o imposibilitate și că nu s-a identificat, cel puțin până acum, nici un metis care să confirme suspiciunea. Bun, se va spune, n-o fi ajuns în laborator, dar s-or găsi unu-doi inamici periculoși în desimea codrului, apoi și-n sacoșa ghinionistului. Înclin totuși să cred că povestea e-un bau-bau menit să acopere neștiința, neglijența și lăcomia culegătorului care se bagă unde nu știe despre ce-i vorba. Numai cine le paște, le cunoaște! Cine nu, are la îndemână soluția Kaufland, Penny, Metro, și celelalte facilități ale veacului.

Într-unul din anii trecuți a fost cât pe ce să dau cu piciorul uneia dintre cele mai simandicoase și mai căutate ciuperci ale continentului – „Langermania Gigantea”. Apar foarte rar, ici-colo; mi-au ieșit în cale undeva, prin codrii Dobrovățului: patru sfere albicioase, cântărind aproape două kile fiecare și, cum nu le mai văzusem vreodată, firește, degrabă le-am ocolit. M-am întors însă a doua zi, după ce am cercetat cărțile de specialitate, din care am aflat că rarul burete se ivește ici-colo, cu sporii aduși de vânt, niciodată a doua oară în același loc, ba prin pădurile Italiei (unde oficialitățile premiază fericitul câștigător), ba prin Serbia, Spania, Germania (probabil că pe-acolo or fi fost ditâii aflată, asta explicându-le și ceremonioasa denumire.

Întâlnirea cu „Langermania Gigantea” este pur aleatorie, ciuperca revine pe aceleași meleaguri doar după ani și ani, zădarnic o cauți prin aceleași locuri, azi e aici, la anul, pe alte meleaguri... „Langermaniile” mele le-am tăiat felii și le-am rumenit ca pe șnițele: cine nu știa despre ce-i vorba, jura că-i carne! Le-am mai căutat de atunci – degeaba, bine că le-am pus în ramă, altfel puteam crede c-am visat! Din gazete am aflat că s-ar mai fi zărit câteva, pare-mi-se prin 2006, undeva în Banat, asta-i singura veste ce-o mai am despre ciudata ciupercă pe care trebuie să te bucuri că-ți iese în cale și-o singură dată, și care, de-am ști-o prăsi, am aduce lumii ditamai plusul de roadă! Dar în codrii noștri sunt și alte astfel de ciuperci comestibile de care habar n-avem și le lăsăm se zemuiască până ce pier în neștire – unele, oroare, se aseamănă cu Pălăria șarpelui, altele nici nu le distingi în  maroniu-verzuiul pădurii. Știu că-s inocente, dar le las în plata Domnului. Frica-i suverană! Și Domniile voastre așa să faceți!

Cu toată încrederea și cu atenția cuvenită, hai la hribi!