Mircea Radu IACOBAN

Mai știe cineva? Am îndoieli! Românii au înființat Teatrul Național din Chișinău în 1922 și tot românii l-au desființat în 1935, cu ani buni înaintea anexării Basarabiei la URSS. Motivele invocate: statul era în mare jenă financiară. Aceleași „rațiuni” au justificat și închiderea Teatrului Național din Cernăuți, tot în 1935. Decizia a aparținut ministrului liberal Al. Lapedatu, și-i de neînțeles câtă vreme a luat-o o personalitate de real prestigiu cultural (a fost președintele Academiei Române între 1937-1948, după care… deținut politic ucis în pușcăria de la Sighetul Marmației – 1950!). Cercetătorul basarabean Leonid Cemortan arată că „În cei 15 ani ai existenței sale, Teatrul Național din Chișinău – primul teatru românesc din Basarabia – a fost simțit că  s-a înscris ca un far al spiritualității noastre naționale. Faptul acesta s-a resimțit cu deosebită acuitate după ce el s-a stins”. Bine, se poate spune, asta a fost să fie istoria instituției, ce rost ar mai avea s-o căinăm acum, după atâția zeci de ani, câtă vreme în capitala Republicii Moldova funcționează în deplină normalitate un Teatru Național deloc primejduit de ghilotina desființării? Numai că întreaga poveste scoate în evidență avatarurile implicării vinovate a politicianismului în destinele culturii – cu posibile tangențe în realitățile actuale. Naționalul din Chișinău, ca și cel din Cernăuți, avea, dincolo de misiunea artistică propriu-zisă, o copleșitoare importanță pentru resuscitarea ființei și cultivarea identității naționale în teritorii de puțină vreme realipite patriei-mamă și populate cu destui alogeni aflați de-un secol sub semnul (n-aș zice numaidecât sub apăsarea) altor culturi. Și taman cele două teatre să fie desființate? (Probabil pentru credibilitate, ministrul a decis prin aceeași decizie funestă și închiderea Naționalului din Craiova…). Scena din Chișinău a fost slujită și onorată de prestația unor actori remarcabili (Emil Botta, Ștefan Braborescu, Mișu Fotino ș.m.a.), a unor regizori și scenografi avangardiști (A.I. Maican, Th. Kiriacoff), a adus în reprezentație artiști de prestigiu ai teatrelor naționale din Iași, București și Cluj, oferind publicului încă în formare un repertoriu nici mai „subțirel”, nici mult mai breaz decât cel practicat în teatrul românesc de dincoace de Prut. Cu o singură (mare) deosebire: subvenția ministerială la Teatrul din Chișinău era de 10 ori mai mică decât aceea acordată Teatrului Național din Iași (nu mai vorbim despre Naționalul bucureștean), așa că toți directorii din Basarabia, între care și Topârceanu, s-au aflat mereu „într-o cumplită jenă financiară” (L.C.). Soluția nu putea fi alta decât majorarea veniturilor proprii prin mărirea mult peste poate a numărului de spectacole. Și s-a ajuns la un record absolut: Teatrul Național din Chișinău prezenta 9 (nouă!!) premiere pe lună! Privit din perspectiva realităților teatrale românești de azi, când punerea în scenă a unei noi piese durează de la două-trei luni la cinci-șase, recordul chișinăoan apare ca pur și simplu fantasmagoric! Soluția ministerială încercată fără mare folos a fost darea Teatrului în antrepriză unor particulari – proiect ce s-a agitat și la noi prin anii 1990-92. Directorul – în cazul de față Ion Livescu, cu puternic spate politic, locuia la București și venea la Chișinău „în special la premiere” (9 pe lună?), navetă și azi imposibilă. Ca să-i rămână cât mai mult din subvenție, Livescu plătea mizerabil actorii, reducea mereu și trupa, și lefurile, în vreme ce dumnealui figura de trei ori pe statul de plată, odată cu leafă de director, a doua oară ca actor și a treia oară ca regizor! Evident, nereguli, abuzuri și disfuncționalități, dar soluția desființării teatrelor naționale din provinciile românești redobândite ar fi fost, într-o gândire logică și nu numaidecât patriotardă, ultima… De ce le amintesc pe toate? Pentru că țin minte cum, în 1985, pe vremea lui  Ceaușescu, în criză financiară reală și nedeclarată, teatrelor românești li s-au tăiat subvențiile, ceea ce, firește, echivala cu desființarea. Prestigioasele instituții au fost până la urmă salvate de activiștii mărunți din județe și din Capitală: mai luminați decât „Stăpânirea”, ei au inventat, cu proprie primejduire penală, sumedenie de soluții ilegale care, făr-de pavăza prescripției, ar face azi deliciul DNA-ului. Îl văd pe Bolojan (nu știu cine altul ar fi putut gestiona mai decis și mai convingător situația tristă și explozivă de azi) cum tot caută și scociorăște leuț cu leuț, să pună la loc ceea ce alții au risipit aiurea, și-ncep să mă tem că, luat de val, prim-ministrul să n-ajungă cu toroipanul și prin preajma instituțiilor de spectacole (sper să nu dau idei!). Pe care le-a oropsit ministrul Lepădatu în 1935, aproape le-a dărâmat Ceaușescu în 1985, le-a ocolit Băsescu în 2010. Îmi place să cred că Bolojan o să aibă buna-cuviință și înțelepciunea să lase arta în pacea și onorul ce i se cuvin, că oropsită a tot fost de când o știm!