Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Minunea vindecării slăbănogului de la Vitezda este redată doar de Sfântul Evanghelist Ioan (5, 1-15). Sfinții Evangheliști Marcu (2, 3-12) și Luca (5, 18–20) sunt preocupați de vindecarea slăbănogului din Capernaum.
Minunea de la scăldătoarea Vitezda a urmat vindecării fiului slujbașului împărătesc, care era pe moarte. Erau aproape Paștile, sărbătoarea iudeilor (Ioan 6, 4). Cu acest prilej, Iisus S-a dus din Galileea la Ierusalim. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că era sărbătoarea Cincizecimii sau a Corturilor.
Cauza bolii anonimului, aflat în suferință de 38 ani, era păcatul (Ioan 5, 14). Nu se spune totuși ce păcat săvârșise. Sfintele Evanghelii prezintă și alte cazuri de vindecare a unor boli care erau rezultat al păcatului, vindecări ce au fost săvârșite, după cum știm, și de apostoli; numai că ei le-au săvârșit în numele și cu puterea lui Hristos.
Astfel, găsim consemnat că Petru a vindecat un paralitic, pe nume Enea, care zăcea de opt ani, adresându-i-se: „Enea, te vindecă Iisus Hristos! Ridică-te și strânge-ți patul! Și îndată s-a ridicat.” (Fapte 9, 34). De remarcat este faptul că în această ecuație a vindecării este prezent Hristos; Petru este doar un instrument al lui Hristos. În cazul învierii Tavitei din Iope, Sfântul Evanghelist Luca precizează că Petru mai întâi s-a rugat în genunchi și apoi a zis: „Tavita scoală-te!” (Fapte 9, 40). Iar vindecarea ologului, Petru a săvârșit-o invocându-L pe Hristos: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!” (Fapte 3, 6).
Desigur, nu se poate contesta notorietatea de care se bucura Petru în cadrul comunităților din jurul Ierusalimului; astfel se și explică de ce – atunci când trecea – consemnează Faptele Apostolilor, oamenii își scoteau paraliticii ca măcar umbra lui să treacă peste ei (Fapte 5, 15-16). La ce statură morală se ridicase, prin iertarea și harul lui Dumnezeu, cel ce odinioară se lepădase de Mântuitorul!
Filip vindeca de asemenea în numele lui Hristos, prin cetățile Samariei, mulți demonizați, șchiopi și slăbănogi (Fapte 8, 6-8). Și ceilalți Apostoli au avut darul facerii de minuni, căci El le-a dat putere „să vindece bolile” (cf. Marcu 3, 13-15). Sfântul Evanghelist Matei precizează: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și neputință.” (Matei 10, 1).
Pavel, după convertire și după vindecarea de orbire (Fapte 9), împreună cu Varnava, în Iconiu, a făcut – în numele lui Iisus – multe semne și minuni (Fapte 14, 3). În Listra, Pavel a vindecat un paralitic din naștere (Fapte 14, 10); în Troa, după frângerea pâinii, deci după Sfânta Liturghie, a înviat pe tânărul Eutihie (Fapte 20, 9-13); în cetatea Tiatirelor, însoțit și de Sila, a exorcizat pe o slujnică demonizată, cerându-i duhului: „În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să ieși din ea. Și în acel ceas a ieșit.” (Fapte 16, 16-18). În Malta, Pavel a vindecat pe mulți (Fapte 28, 7-9), iar pe Epafrodit, care era pe moarte, l-a vindecat în numele lui Dumnezeu (Filipeni 2, 25-27). În Faptele Apostolilor este notat detaliul că până și ștergarele sau șorțurile purtate de Pavel – ca împletitor de corturi (Fapte 18, 3) – făceau minuni (Fapte 19, 11-12).
Interesant este faptul că paraliticul în discuție nu-și deplângea atât suferința, cât durerea sufletească a singurătății, a faptului că nu avea om. Dar de ce era singur?! Pentru că era păcătos. Păcatul te înstrăinează de Dumnezeu. Singurătatea este expresia păcatului. Afirmația: „Singurătatea ucide.” nu este o simplă metaforă.
Hristos și sfinții Lui pot alunga singurătatea. În și cu Hristos, omul nu mai este singur, nu mai este slăbănog. Acum, slăbănogul, avându-L pe Hristos, avea totul. Își recăpătase încrederea în sine. Și, fără ca să mai treacă prin apa tămăduitoare a Vitezdei, respectând ritualul, Hristos i-a spus: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă.” (Ioan 5, 8).
Și „îndată omul s-a făcut sănătos” (Ioan 5, 9). Și-a recăpătat mobilitatea. Și-a înfășurat singur patul din pânză și a plecat; nu l-a interesat că era sâmbătă și că Legea interzicea: „Nu scoateți sarcini (poveri n.n.) din casele voastre în ziua odihnei și nu vă îndeletniciți cu nici un fel de muncă, ci sfințiți ziua odihnei” (Ieremia 17, 22).
Și-a asumat responsabilitatea încălcării sâmbetei și povara patului, ajutat fiind de credința în Iisus Hristos. De fapt, în această virtute a stat remediul vindecării și înnoirii sale. Acum, în Hristos putea totul: „Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă”, le-a spus iudeilor (Ioan 5, 11). Da, Hristos l-a vindecat și nicidecum apa în care se spălau animalele destinate jertfei.
Credința în Hristos cel înviat l-a purtat dincolo de ținerea sabatului; credința l-a înviat din moartea păcatului. Sâmbăta îl slăbănogise, cum de altfel îi slăbănogise pe cei care nu înțelegeau minunea; Hristos i-a spus să-și ia patul și pentru că voia să-i dea posibilitatea, ca și bărbatului din ținutul Gherghesenilor, din care scosese demonii, de a vesti slava lui Dumnezeu. Iată ce i-a spus acestuia: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.” (Luca 8, 39).
Ce credeți că a făcut slăbănogul însănătoșit? Un gest firesc. Nu s-a dus acasă, ci mai întâi s-a dus la templu ca să se roage. În templu s-a reîntâlnit cu Iisus. Însănătoșirea l-a făcut să se simtă dator să-I mulțumească lui Dumnezeu. Însănătoșirea devine expresia unirii lui cu Hristos. Și aflându-l în templu, Iisus i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).
Recunoștința slăbănogului, odată ce s-a văzut vindecat, nu l-a lăsat să se ducă la ai săi, cum au făcut-o altădată cei nouă leproși și alții ca ei, ci l-a îndreptat mai întâi spre templu ca să-i mulțumească lui Dumnezeu; acesta și-a început apoi misiunea printre iudei, spunându-le că „Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 15). L-a recomandat celor din neamul său care, la rându-le, erau paralitici sufletește datorită sterpăciunii Legii.
Minunea, fără îndoială, s-a vrut a fi o dovadă a dumnezeirii lui Iisus Hristos, dar și o chemare a noastră de a vesti slava lui Dumnezeu, pe care ne-a arătat-o Învierea lui Hristos – arvună a învierii noastre.
Hristos Însuși a afirmat: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11, 26). Rețineți: „Nu va muri în veac!”. Cu siguranță, teologia morții și învierii nu se învață din cărți. Ea este o taină a lui Dumnezeu. Tainele se primesc prin credință și contemplație, nu se supun analizelor de laborator. Ele sunt un instinct al veșniciei.
Învierea este un mister care plutește în aer. Hristos ne poate învia ori de câte ori murim, numai noi să vrem. Pe Pavel, Hristos l-a făcut din prigonitor, apostol; pe Zaheu, dintr-un zaraf, un filantrop; pe Maria Magdalena, dintr-o femeie a străzii, o sfântă; iar pe Lazăr, dintr-un om care se descompunea, arhiereu.
Hristos este dincolo de puterea noastră de înțelegere. El este Dumnezeu! Rețineți și credeți aceasta!
