Mircea Radu IACOBAN

La Chișinău au început pregătirile celui de al XIV-lea „Congres mondial al Eminescologilor”, sub privigherea celui care a și inițiat prestigioasa manifestare științifică internațională, neobositul acad. Mihai Cimpoi. Văd, în lista invitaților, cercetători basarabeni cu vechi state de serviciu în slujirea limbii române dincolo de Prut, în grele vremuri, din fericire uitate. Pe care, totuși, n-ar fi rău, în astfel de împrejurări de răsunet internațional, să ni le reamintim. Atât pentru sublinierea curajului „bătrânilor” (azi) lingviști de la Chișinău, cât și spre a înfățișa idioțenia și slugărnicia cohortei de susținători ai așa-zisei „limbi moldovenești”.

Dacă latiniştii lui Treboniu Laurian inventau substantivul „nas-suflău” spre a evita un împrumut (de fapt, şi el latin la origine), filoslaviştii „lingvistului” Ceban (Ciobanu) propuneau imperativ „mâneştergură” în loc de „prosop”, mizând pe îndepărtarea de etimon, spre evitarea oricărei adieri de latinitate. De fapt, prostie clară, fiindcă și construcţia bizară „mâneştergură” vine de la „manus” şi „extergere”, ambele latine, în vreme ce „prosop” provine din greacă („prosopis”)... „Naţionaliştii burghezi români” – scria Ceban – au „inundat limba moldovenească cu cuvinte inutile şi inventate în Europa Occidentală, ba au înlocuit şi alfabetul” (i-auzi!). „Este de la sine înţeles că după zdrobirea naţionaliştilor burghezi moldo-români şi restabilirea în drepturile sale istorice a alfabetului rusesc, care corespunde în modul cel mai plenar specificului sistemului fonetic al limbii moldoveneşti...” ş.m.a.

Ridicolul „filolog” cerea „să ne ocupăm cu mai multă îndrăzneală de formarea noilor cuvinte” create după tipic rusesc. Cum ar fi „cârmozavodnic”, „pământolucrare”, „a dădăori” (pentru „a repeta”), „limboştiinţă” (adică, lingvistica!), „reţenzentâtor” (pentru „recenzent”) etc. În loc de „riveran” se va spune de acum încolo „dreptumalurişiinic”! Urmând a fi scoase din pagina Dicţionarului „muntenisme” precum „seară”, „a intra”, „zăpadă”, „căciulă”, „porumb”, „oră”, „secol”...

Normările în domeniul limbii par a fi inutile şi păguboase, câtă vreme „trebuie să ne întoarcem la popor” şi dacă la Pererâta (satul lui Grigore Vieru, n.m.) se pronunţă „chişor” pentru „picior”, aşa va trebui să recomande şi Dicţionarul! „S-o ridicăm („limba moldovenească”, n.m.) până la nivelul aşa-numitei limbi culturale ar însemna s-o apropiem de limba română”. Adicătelea, oroare şi gravă greşeală politică!

Culmea, însuşi „genialul Stalin” avertizează limpede eroarea de „a considera că dialectele şi jargoanele ar putea să se dezvolte în limbi de sine stătătoare”, fiindcă înseamnă „să pierzi perspectiva istoriei şi să părăseşti poziţiile marxismului”. Vrând să fie mai catolic decât Papa, după ce îl citează cu adânc respect pe Stalin, Ceban pledează (din „slabominte” – de-ar fi să construim şi noi cuvinte „moldovenești”) exact pe dos, admițând naşterea unei limbi noi dintr-un grai regional! Greu cu limboştiinţa!

Mulţi dintre vorbitorii la Sesiunea comună a Academiilor de la Moscova şi de la Chişinău (Vasile Bahnaru îi numește, spre cunoaștere și recunoaștere, pe mai toți), precum şi dintre participanţii la discuţiile similare de după aceea, i-au ţinut isonul lui Ceban, furnizând „argumente” de evidentă rea-credinţă. Cum perora Nikolaev, cel ce condamnă „substituirea elementelor lexicale ruseşti care au intrat de mult în limba moldovenească, cu altele străine”: creion pentru „karandaş”, tren pentru „poezd”. Cât de străin moldovenilor o fi substantivul „tren” şi când l-or fi uitat de tot? Dar „creion”?

Era imposibil în 1951 să susţii o idee flagrant... „antipartinică”, ceea ce nu înseamnă că nu s-au adus şi argumente întru sugerarea (dacă nu era posibilă impunerea) adevărului ştiinţific. Rezoluţia Sesiunii, după ce consemnează „adevărul indiscutabil al determinării staliniste a limbii moldoveneşti ca limbă de sine stătătoare” (întorcându-se pe dos tocmai teoria lui Stalin!) menţionează totuși, puțin așteptat, că noua „limbă” „ţine, conform fondului său lexical de bază şi structurii gramaticale, de grupul limbilor romanice înrudite”, cerând „includerea în planurile de studii a cursului de limbi latine şi romanice, în special a limbii române”. Cam atât se putea pe atunci – tot era ceva!

A mai fost cu putinţă şi punerea la colţ a nefericitului Ceban, etichetat drept „continuator şi adept al teoriei antiştiinţifice a lui N. Marr”, abia afurisită în geniala lucrare a genialului Stalin! Atunci, trebuia demonstrat nu că albu-i alb, ci că nu-i negru! Unii şi-au asumat mari riscuri, rostind fie și timorat adevăruri care, iată, îşi mai găsesc și azi contestatari de talia lui Ceban! (Vasile Stati este cel mai vehement). Sunt sigur că, la cel de al XIV-lea „Congres mondial al eminescologilor”, se va sublinia încă o dată și enorma contribuție a „Luceafărului” la dreapta și luminoasa vorbire a limbii nației.