Perfecțiunea: vis sau realitate?

Claude-Henri Rocquet:
Din îndepărtata copilărie, ce imagini vă vin în minte?

Mircea Eliade:
Prima imagine… Aveam doi ani și jumătate. Eram într-o pădure. Stăteam acolo și priveam […] Deodată descopăr în fața mea o uriașă, o minunată șopârlă albastră, ceea ce m-a uimit… Nu-mi era frică, dar eram atât de fascinat de frumusețea acestui animal uriaș, albastru […] Ani la rând n-am uitat acea imagine.
(fragment din „Încercarea labirintului” – Mircea Eliade, Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet)

Când încetăm să mai simțim ceva în fața noutății care ne înconjoară? Poate atunci când rutina devine o formă condensată a existenței. Sau atunci când ne îndepărtăm de propria noastră „geografie sacră”, adică orașul copilăriei (Mircea Eliade) și suntem doar în căutarea perfecțiunii.

În „Le Petit Prince” (Micul Prinț) al lui Antoine de Saint-Exupéry, se conturează portretul unui copil venit din stele, un călător fragil și plin de curiozitate, al cărui drum prin univers devine o meditație asupra lumii adulților. Departe de micul său asteroid natal — orașul copilăriei — Micul Prinț pornește într-o călătorie prin șase lumi locuite de adulți, fiecare planetă dezvăluind o fațetă a vieții și absurdităților care o definesc.

Personajul este stăpânul unui mic asteroid numit B-612, o lume atât de mică și misterioasă încât a fost zărită doar o singură dată, în anul 1909, de un astronom turc. Însă, când acesta a încercat să-și împărtășească descoperirea într-un congres internațional de astronomie, a fost ignorat și ridiculizat — nu pentru că ideea era greșită, ci pentru că aparențele, haina sa modestă, au fost de neacceptat.

Această întâmplare reflectă, cu ironie și melancolie, esența unui adevăr trist: „Oamenii mari sunt așa făcuți.” Ei privesc lumea prin lentila superficialului, refuzând să pătrundă dincolo de vălul aparențelor și să descopere inima lucrurilor.

Spre exemplu, Micul Prinț nu avea foarte mulți prieteni pe planeta lui, locul în care s-a născut. Astfel, și-a cumpărat o cutie cu acuarele și creioane. Oamenii mari nu i-au înțeles talentul („Ei m-au povățuit să las baltă desenele cu șerpi boa deschiși sau închiși și să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică și gramatică”), dar băiatul continua să-și cultive talentul. Micul Prinț descoperă frumusețea imperfecțiunii și ne învață că perfecțiunea este o chemare spre căutare, iar adevăratele principii morale trebuie să fie cu adevărat solemnizate în orice context, deși oamenii au tendința, tot mai des, să se întrebe: „Mai bun de-atât nu se poate sau tocmai că se poate?”

Andreea Mareci, elevă în clasa a douăsprezecea la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava, va răspunde la această întrebare:

,,Ființa umană dorește tot timpul ceva ce i se pare că n-ar putea avea niciodată. În esență, e însetată să destrame noțiunea de imposibilitate în ceea ce privește „personalitatea” sa. I se pare că demonstrarea faptului că „se poate să fii fericit mereu” e un scop suficient de nobil pentru a filtra binele din toată absența binelui, din lipsa ce pare să nu aducă nimic bun.

  Parcă orice e posibil odată ce stă să înceapă, implicit perfecțiunea „începe” din dorința omului de a înlătura orice cusur, însă neregulile există și ele deja prin frică… Omul e într-o continuă căutare de sens. Dacă ar vedea numai că altcineva ar face ce-și dorește el, într-un mod mai bun decât și-ar închipui că ar putea persoana sa, ar renunța, fiindcă ar socoti irelevantă intervenția lui asupra lumii prin acțiunile respective. Când sufletul evaluează ceva, raportează respectivul lucru la trecut, adică la ce a văzut bun în trecut și se sfiește, totodată, să unifice trecutul și prezentul. Astfel, ia naștere un izvor de întrebări: Se poate bun? Mai bun? Nu se poate nici, nici? De ce nu putem spune că trăim fericirea maximă? Viața e o înșiruire de idei, percepții, întâmplări, emoții înrămate și cum ne vine să spunem „Cum se poate așa ceva?” când vedem ceva ce considerăm unic, ori prin tristețea pe care o provoacă, ori prin bucuria și utilitatea pe care le inspiră, tot astfel bucuria e blurată de sentimentul straniu ce ni-l imprimă lipsa cusururilor.

     Prin faptul că își închipuie că se poate mai bine, ființa umană de fapt supraviețuiește, întrucât dacă ar considera vreo clipă prelungită că a atins desăvârșirea, s-ar prăbuși prin renunțare. Deci, prin alternanță și prin relațiile antagonice ce guvernează lumea suntem ajutați să creștem. Lumea e bună, dar e mereu loc de mai bine, fiindcă oglindește de fapt pe toți oamenii, nu restrânge libertatea, ci doar conturează realitatea, ne unește pe toți cei homo sapiens sapiens și ne diferențiază în concomitent.     

       Până la urmă, am trăi dacă am fi înconjurați numai de lucruri aflate în stare ideală? Nu am mai avea teama de a le distruge, de a rămâne fără ele, întrucât am presupune că idealul e „construit” și de capacitatea de a nu mai fi distrus. Dacă totul ar fi fost perfect la un anumit moment de timp, atunci totul s-ar fi putut opri. Ar fi fost demn de înrămat.

Când se gândește că a atins perfecțiunea, omul, de fapt, nu o mai poate îndura?“

Bianca NATI