A fi creştin presupune şi o luptă împotriva uitării. Aspectul desprinderii de lume în vederea unirii depline cu Dumnezeu - piatră de poticnire pentru mulţi - aduce după sine un respect deosebit faţă de lume. Privirea celui ce pleacă întâlneşte privirea lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. Experienţa veşniciei nu înseamnă o dispreţuire a timpului, ci toate sunt văzute curgând într-o matcă transparentă, spre un ţel final. În Hristos toate contradicţiile se sting şi are loc trăirea simultană a unui prezent etern, dar şi a timpului, cu deosebirea că efectiva trăire în timp nu mai este dureroasă.

Păstrând în mănăstiri şi salvând de la distrugere opere de artă şi realizări ştiinţifice, creştinii au dovedit că preţuiesc atât cultura, cât şi trecutul. Trecutul poartă în el germenii învierii, seminţele unui timp nou. Necesitatea salvării vieţii, nu doar în aparenţa ei efemeră, ci în miezul permanenţei, datoria de a apăra viaţa cu orice risc fac parte din principiile care au călăuzit-o pe Alice Voinescu (1985-1961) - profesoară de istoria literaturii dramatice la Conservator.

Înainte de a o prezenta pe Alice Voinescu, voi reda o idee exprimată într-o lecţie a ei despre Hamlet, lecţie ce o arată, cum o caracteriza Alexandru Paleologu, ca „o fiinţă pentru care viaţa fără cultură nu e viaţă, iar cultura fără viaţă nu e cultură.” Prezentând dilema tragică a lui Hamlet, care se socoate răspunzător de moartea tatălui („Lumea e scoasă din matca ei şi eu trebuie să o pun la loc”), Alice Voinescu îi îndemna pe studenţi să nu rămână indiferenţi la marile zguduiri ale timpului, pentru a nu deveni complici cu făptaşii. Multa prudenţă poate însemna în acest sens laşitate. Mie mi se pare important a nu deveni complice la uitare, până a nu mai şti cine suntem. De aceea, la acest început de an, voi începe o serie de evocări ale unor mari personalităţi ale neamului nostru.

 

Pilonii pe care şi-a construit viaţa: iubirea de oameni şi de adevăr

Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885 la Turnu Severin. Tatăl, Sterie Steriadi, era avocat, doctor în drept la Paris; mama, Massina, născută Poenaru, provenea dintr-o familie de cărturari. În 1913 îşi ia doctoratul în Litere şi Filosofie la Sorbona, cu teza L’interpretation de la doctrine de Kant par l’ecole de Marburg. Etude sur l’idealisme critique. Se căsătoreşte, la întoarcerea în ţară, cu avocatul Stelian Voinescu. Deşi i se propune o catedră la o universitate americană, ea refuză. Vine în România, devenind prima femeie profesor universitar, la Catedra de Istorie a literaturii dramatice a Conservatorului din Bucureşti.

A publicat volumele Montaigne (Editura Fundaţiilor Regale, 1936), Aspecte din teatrul contemporan (Editura Fundaţiilor Regale, 1941), Eschil (Editura Fundaţiilor Regale, 1946), Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru (publicată postum la Editura Eminescu, 1983), Scrisori către fiul şi fiica mea, (Editura Dacia, 1994). Între 1925-1939 este invitată la vestitele decade de la Pontigny din Franţa, organizate de Paul Desjardins, unde se întâlneau mari personalităţi culturale ale Europei, printre care cei care i-au devenit prieteni: Malraux, Roger Martin du Gard, Andre Gide, Paul Langevin, Francois Mauriac, Jaques Riviere, Ernst Robert Curtius. În 1940, Alice Voinescu ia atitudine împotriva legionarilor, în urma asasinării lui Nicolae Iorga. În 1948 este pensionată în urma atitudinii luate faţă de abdicarea forţată a regelui: „O ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor”. În 1951 este ridicată în preajma Sfintelor Paşti şi va face un an şi şapte luni de detenţie, urmată de domiciliu obligatoriu, în nordul ţării, în satul Costeşti, lângă Târgu Frumos. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1961 se stinge din viaţă marele om de cultură Alice Voinescu.

Pilonii pe care şi-a construit viaţa Alice Voinescu sunt iubirea de oameni şi de adevăr. Avea o credinţă profundă, pe care şi-a afirmat-o la prima întâlnire cu magistrul Hermann Cohen de la Marburg, care obişnuia să îşi invite discipolii la ceai. La întrebarea: „Domnişoară Steriade, aveţi o convingere religioasă?”, ea i-a răspuns: „Da, sunt creştină ortodoxă şi practicantă”. Dialogul a urmat în felul următor: „Domnişoară Steriade, sunt obligat să vă spun că gândirea noastră, care este agnostică, ar putea să vă contrarieze credinţa”. Tânăra doctorandă a răspuns: „O, nu, domnule profesor, credinţa mea e adâncă şi inebranlabilă. Afară de asta, consider că gândirea filosofică e altceva decât credinţa”. Din 1929 scrie un jurnal considerat de Ana Maria Murnu (cea care s-a ocupat de editarea lui) „romanul unei vieţi şi al unui caracter de excepţie”. Voi reda câteva fragmente din care să rezulte credinţa şi caracterul de excepţie al autoarei.

(sursa: www.ziarulumina.ro, Opinii - Monica PATRICHE)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Opinii - „O ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor” (I) .

Comentarii