Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Am găsit câteva răspunsuri într-o carte a doamnei Iolanda Ţighiliu, „Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova în secolele XV – XVII.” Ni se conturează, din mai multe unghiuri, omul medieval din cele două ţări româneşti.
Pădurea
Ţările române se pare că erau acoperite în proporţie de 70% de păduri. Păduri foarte dese, foarte bogate. Puteai străbate Ţara Românească între munte şi mare prin pădure. În acele vremuri tulburi, pădurile au fost de multe ori salvarea românilor. În primul rând, i-au apărat de năvălitori. În Moldova, codrii Tigheciului (din Basarabia) erau atât de deşi, spune Dimitrie Cantemir, că nu-i putea străbate omul nici pe jos, darămite călare. Numai cei din partea locului ştiau potecile pe unde se putea trece. A fost o barieră de mare folos împotriva tătarilor care veneau de la răsărit. Apoi, moldovenii şi muntenii au ştiut să pregătească în pădure atacuri fulgerătoare sau capcane pentru duşmani. Lupta de la Codrii Cosminului a lui Ştefan cel Mare este numai un exemplu. Iar în vremuri de restrişte, când „dădeau” turcii sau tătarii, oamenii se refugiau în pădure. Cu animale, cu tot ce puteau strânge de pe lângă casă. La fel, armatele ostenite după o luptă grea, se refăceau tot în pădure. Îşi mai trăgeau sufletul şi o porneau din nou.
De aici, expresia „codru-i frate cu românu’” şi prezenţa pădurii personificate (adică devenită persoană) în multe legende şi basme populare.
Păşunile şi viile
Spun cronicile sau călătorii străini care au trecut prin ţările noastre că erau păşuni multe şi grase. Un teren fertil pentru agricultură. Asta înseamnă că erau şi foarte multe animale. Părerea unui călător italian poposit în Moldova este că aici se puteau creşte cu uşurinţă peste100.000 cai. E foarte mult, dacă ne gândim că estimările istoricilor ne spun că Moldova avea, în vremea lui Ştefan cel Mare, o populaţie în jur de 450.000 oameni.
Erau şi multe dealuri cu vii. Domnul profesor Ştefan Gorovei e de părere că se bea un vin mult mai bun decât bem noi astăzi. Iar cel de azi e totuşi destul de bun şi el.
Apele
Iarăşi, din izvoarele istorice, aflăm că ţările române erau foarte bine înzestrate cu râuri, heleşteie şi alte feluri de ape. De altfel, aceasta era prima condiţie pentru întemeierea unui sat: apropierea de o sursă de apă. Casele veneau să se aşeze frumos pe firul apei.
În aceste ape, se practica pescuitul, cu fel de fel de unelte: năvoade, mreje, undiţe, capcane fixe – toate acestea folosite în funcţie de apa unde se pescuia. Peştele era preparat pentru iarnă, prin uscare sau afumare. Existau şi multe iazuri, bălţi, heleşteie. Acestea erau în general privilegiul domnului, a boierilor sau a mănăstirilor.
Drumurile
Mă întrebam mai demult: de ce nu venea turcul prin alt loc spre Suceava, iar nu pe unde ştia că-l aşteaptă Ştefan cel Mare? Păi pentru că n-avea pe unde prin alt loc. Pe acolo era drumul şi trebuia să-l urmeze. Erau mai multe feluri de drumuri: drumuri principale, care legau ţările româneşti între ele şi pe ele de alte ţări străine, drumuri secundare, care legau între ele drumurile principale şi drumuri de interes local, între locuinţă şi ogorul de lucrat. Foarte interesant e că anumite drumuri au căpătat o denumire specială, de la rostul pe care-l aveau: Drumul Oii, Drumul Mierii, Drumul Untului, Drumul Mălaiului. Altele s-au numit Drumul lui Basarab vodă sau drumul Pribegilor (poate de la acei domnitori rămaşi fără tron şi plecaţi în pribegie, poate de la alţi pribegi, alungaţi cine ştie de ce necaz de la casele lor).
Cam aşa arătau ţările noastre în perioada medievală. Un pământ foarte bogat, cu recolte mănoase, cu animale multe şi felurite bucate. Erau de toate aici, cam aşa s-ar putea spune într-un cuvânt. Ne-ar fi putut fi bine. Dacă...
(Elena MOROŞAN, „Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni”)
