Poate par nesuferit scriind toate astea, dar aşa stau lucrurile. Dacă Dumnezeu i-ar trimite unei fete nespovedite băiatul pe care îl caută, ea s-ar bucura foarte mult: "Uite, Dumnezeu a ascultat rugăciunile mele..." S-ar mărita, tot nespovedită, şi după nuntă patimile ţinute ascunse ar ieşi la iveală. E foarte ciudat felul în care o patimă zace în suflet vreme îndelungată, fără să îşi facă simţită prezenţa. Dar în cele din urmă iese la iveală cu putere, ca un vulcan.

Poate că ţi se pare exagerată ideea potrivit căreia Dumnezeu aşteaptă ca cineva să îşi mai curăţească sufletul înainte de a se căsători. Afirmaţia că "cel mai mare duşman al soţilor sunt patimile" poate părea ridicolă. Dacă aş spune că patimile sunt duşmanii creştinilor, sau în mod special ai călugărilor, puţini ar avea ceva de obiectat. Dar când e vorba de cei căsătoriţi...

Voi încerca să dezvolt puţin această idee. Să ne referim la cazul în care ambii soţi au aceeaşi patimă, să zicem a beţiei, şi s-au căsătorit gândindu-se că se vor simţi bine fiind tovarăşi de pahar. Nu e greu de prevăzut unde va duce o astfel de căsătorie.

Să presupunem că soţii suferă de patimi diferite: el o înşeală, iar ea se droghează. O vreme totul merge bine. Dar fiecare aşteaptă ca celălalt să facă primul pas pentru a se îndrepta. Încetul cu încetul dragostea lor se împuţinează. El vede cum ea se ruinează şi caută mângâierea în altă parte. Ea se simte din ce în ce mai singură şi nu are puterea de a încerca să se schimbe. Deşi s-au căsătorit crezând că dragostea le va da curajul de a-şi schimba viaţa, obişnuinţa păcatului a fost mai mare decât dragostea.

Ce să mai vorbim despre soţii care ascund de celălalt patima de care suferă? În loc să aibă curajul de a-şi recunoaşte căderile, şi de a încerca să se ridice din ele, ei nu fac altceva decât să cadă şi mai tare. Să zicem că el are o amantă. Din clipa în care a apărut minciuna, dragostea a murit. Dragostea nu poate convieţui cu minciuna. Se poate ca prima cădere să nu fi fost premeditată, să fi fost accidentală. Dar în loc ca soţul să îşi vină în fire, el descoperă plăcerea păcatului. Şi dacă la începutul relaţiei extraconjugale soţul mai avea dragoste pentru soţia lui, această dragoste se pierde într-un ritm ameţitor. Nu poţi spune că îţi iubeşti soţia dar ai nevoie de o altă femeie pentru împlinirea poftelor trupeşti. E interesant şi faptul că în familiile în care soţii se înşeală reciproc având fiecare o altă consolare, ei nu sunt conştienţi că situaţia lor e de plâns. Sunt mulţumiţi că au parte de momente plăcute, dar nu îşi dau seama de ridicolul acestor momente.

Când m-am referit la cazul cu soţia care se droghează şi soţul care o înşeală am folosit intenţionat un exemplu dur, în care să nu te recunoşti. Să poţi spune sigură de tine că tu nu vei avea parte de o astfel de familie: tu nu te droghezi, şi nu vei lua un soţ căruia să îi tolerezi aventurile extraconjugale.

(„CARTEA NUNŢII”, de Danion Vasile)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De ce nu ne ajută Dumnezeu? (II) .

Comentarii