Prin aplicarea acestei devize contra-productive, personalitatea omului este trunchiată în substanţa ei şi i se asigură stagnarea ori regresul Accentul cade aici pe două dimensiuni de bază ale sufletului, şi anume pe sentimente şi pe voinţă (voinţa de a cultiva libertatea deplină).

Este exclusă, desigur nu întâmplător, o altă facultate sau putere sufletească importantă: raţiunea. Nu spunem că raţiunea ar rezolva de la sine totul, dar lipsa ei împiedică foarte mult întreaga construcţie a personalităţii umane şi înlătură armonia acesteia. Imaginaţi-vă o masă care se sprijină doar pe două picioare în loc de trei sau patru  şi veţi constata rezistenţa acesteia.

După opinia mea, în locul cultului deşănţat al libertăţii, în fapt tot mai îngrădită şi ameninţată pretutindeni în lume, ar trebui subliniată importanţa conştiinţei de sine a omului şi la un nivel superior, a conştiinţei naţionale. Prin activarea conştiinţei de cetăţean, se poate spune că omul devine responsabil şi pentru destinul comunităţii sale.

 

Trezirea la realitate

Dar mai întâi trebuie să trezim aşadar conştiinţa, această scânteie divină care a fost dăruită fiecărui om şi care se conduce după anumite principii morale etern valabile şi inalienabile. Conştiinţa nu este altceva în fond decât trezirea la realitate în urma intervenţiei divine sau invocării ajutorului divinităţii, iar Dumnezeu prin glasul conştiinţei, fie îl mustră cu iubire pe cel ce greşeşte, fie îl îmbărbătează  pe cel descurajat să-şi urmeze drumul presărat de obstacole. Conştiinţa nu poate exista fără aportul raţiunii divine, dar şi al celei umane. Iar raţiunea umană se cade a se pleca înaintea raţiunii divine cu recunoştinţă şi respect, şi chiar cu iubire. Fiecare om smerit îşi conştientizează ca făptură creată propria mărginire înaintea incomensurabilului, a necuprinsului  său  Creator.

Omul are nevoie să-şi conştientizeze menirea, pe care este chemat s-o urmeze, realizând acele lucruri care duc la împlinirea lui din toate punctele de vedere, dar cu precădere pe plan spiritual şi pentru aceasta nu trebuie decât să-şi dezvolte şi să-şi asculte mereu vocea conştiinţei sădită dintru început de bunul Dumnezeu. Ca fiinţă socială, tributar educaţiei şi mediului său ambiant, omul trebuie să-şi găsească locul în societate, să se integreze armonios în ea, atât în societatea locală, cât şi în cea naţională. El este dator să-şi învingă pornirile iraţionale, instinctele primare sau dorinţele pătimaşe, cum ar fi cea a îmbogăţirii rapide prin parvenire sau  pe diferite căi ilicite. Omul trebuie să se îmbogăţească în înţelepciune, care presupune judecata logică şi obiectivă, bunul simţ, spiritul critic constructiv şi luciditatea, dar să-şi agonisească şi cumpătarea, adică simţul măsurii sau al echilibrului, dreptatea şi curajul, pleiada virtuţilor cardinale, preţuită încă din Antichitate.

 

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

În locul devizei ‚‚Iubeşte şi fă ce vrei!’’, care lasă loc diverselor interpretări inadecvate, aş vrea să propun una mai explicită: ,,Fii cât mai bine informat astăzi şi analizează tu însuţi totul, căutând chiar raţiunile divine ale tuturor întâmplărilor; iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, căci numai dacă vei dărui, vei primi la rândul tău şi fă întotdeauna ceea ce-ţi dictează conştiinţa ta, în virtutea libertăţii pe care o ai şi pe care trebuie s-o păstrezi cu orice preţ.’’

Din cele arătate mai sus, reiese un anume raport între credinţă şi cultură. În primul rând, constatăm că ambele ne sunt necesare, fiind de nedespărţit. Nu putem afirma că ar putea să existe o credinţă adevărată fără cultură, pentru că spiritualitatea şi cultura interferează. Este sugestiv exemplul Bibliei şi al adevărului revelat în paginile ei, cunoscut fiecărui creştin vrednic de numele său, iar cunoaşterea acestui Adevăr  nu reprezintă în sine altceva decât un veritabil act de cultură. Valoarea învăţăturilor cuprinse în Sfânta Scriptură este atât de mare, încât până astăzi ea a rămas ‚‚cartea cărţilor’’, principala scriere din istoria umanităţii, sursa inestimabilă şi originară a întregii culturi şi civilizaţii actuale, cartea care a influenţat hotărâtor evoluţia omenirii. Şi nu întâmplător se încearcă în zilele noastre denaturarea adevărului cuprins în ea, prin intermediul unor cărţi precum ‚‚Codul lui Da Vinci’’ de Dan Brown sau ‚‚Codul Bibliei’’ aparţinând unui alt scriitor din S.U.A. care pretinde că ar fi descoperit în Biblie o formulă matematică încifrând istoria umanităţii, precum şi prin alte cărţi sau mijloace.

Din punct de vedere creştin, nu poate exista aşadar credinţă fără cultură. Dar dacă avem în vedere o credinţă rătăcită, cum ar fi cea împărtăşită de multe secte religioase, putem remarca unele consecinţe: incapacitatea de a înţelege şi trăi credinţa adevărată - care presupune şi fapte, sacrificiu de sine, altruism -, lipsa de discernământ în problemele care vizează cultura, respingerea alterităţii, a celor ce gândesc altfel (obstrucţionând astfel dialogul real cu cei de alte convingeri religioase), intoleranţa profundă, fanatismul religios, izolarea faţă de comunitatea locală şi naţională.

 

Ce înseamnă cultura fără credinţă?

Problema ar putea fi pusă şi dintr-o altă perspectivă: poate exista oare cultură fără credinţă? Putem despărţi total sfera culturii de cea spirituală? Răspunsul este negativ. Ce înseamnă în definitiv cultura fără credinţă? Consecinţele sunt nefaste: îmbrăţişarea ateismului sau a unor erezii contemporane, sacrificarea conţinutului culturii în favoarea formelor goale ale ei sau a civilizaţiei, apariţia idolilor consacraţi de mass-media, de genul Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu ş.a., adulaţi de atâţia tineri şi vârstnici.

Expresia culturii fără credinţă este întruchipată mai ales în categoria liber-cugetătorilor, care şi-au creat propria lor morală. Însă această moralitate vine adeseori în contradicţie cu morala creştină şi cu Dumnezeu. Nu pot fi numiţi intelectuali adevăraţi acei oameni care îmbrăţişează individualismul, pragmatismul şi cultul banului, care nu-şi dezvoltă o conştiinţă critică şi nu se angajează civic. Un intelectual adevărat promovează în societate morala creştină, pentru că este singura morală care îl angajează în spaţiul public, adică în viaţa cetăţii. Interesul naţional este pus aşadar deasupra celui personal

În consecinţă, nu putem vorbi nici de credinţă fără cultură, nici de cultură fără credinţă. Acestea sunt inseparabile. Dacă le separăm totuşi, efectele sunt în plan spiritual dezastruoase. Împreună însă au forţa de a dinamiza personalitatea omului şi de a-i asigura mântuirea. Cultura este până la urmă un mijloc sau un suport al creaţiei de bunuri materiale şi spirituale. Este ogorul fertil pe care rodeşte neîncetat creaţia, prin care tindem să ne asemănăm cu Dumnezeu şi să-L lăsăm să lucreze în noi, cu ajutorul harului Său. Cultura este suportul pe care ia naştere actul creator, generator de progres în societate.

 

Principii morale

Nu trebuie să neglijăm nici distincţia pe care o face criticul Tudor Vianu, afirmând categoric că ,,este absolut necesar să evităm confuzia care se face între cultura totală a sufletului - ideal înalt şi ultim al efortului cultural - şi ceea ce se numeşte cultură generală, prin care se înţelege mai degrabă o mobilare a minţii cu cunoştinţe de tot felul, împrumutate tuturor domeniilor spiritului omenesc’’.

Cultura adevărată este cea care deschide drum către o viaţă guvernată de principii morale. Este mijlocul prin care conştientizăm în mod superior credinţa. Cultura non-valorilor, anti-cultura, nu poate salva lumea, ci dimpotrivă. Iată ce remarca şi filosoful român P.P. Negulescu: ,,Cultura însă, în înţelesul ei adevărat, e altceva. Este înţelegerea mai adâncă a lumii şi preţuirea mai justă a valorilor ei, este lărgirea mai cuprinzătoare a orizonturilor vieţii şi luminarea mai nuanţată a diferitelor ei aspecte.''

(Autor: Radu Iacoboaie)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Credeţi că sunt incompatibile cultura şi credinţa (II).

Comentarii