Mircea Radu IACOBAN

Pretutindeni în lume, „mocăniţa” reprezintă găina cu ouă de aur a turismului sofisticat. În România, încă funcţionează (şi nu numai în scop turistic) doar calea ferată îngustă de pe Valea Wasserului.

Deşi reclama pensiunilor o declară unică şi ultimă în Europa, nici un indicator din centrul oraşului Vişeu nu te îndrumă către „gara mică”. Că gara mare... Aici, în Maramureş, regula s-a inversat: a răposat calea ferată normală a CFR-ului, adică s-a închis linia Vişeu-Borşa, şi a supravieţuit mocăniţa. O primă explicaţie: n-o concurează transportul auto – pe valea râului Wasser nu prea ai cum pătrunde cu maşina. A doua: s-a păstrat intact „obiectul muncii”: şi acum, în 2008, buştenii coboară din munte, 32 de km., pe firul căii ferate înguste. A treia, esenţială: interesul, inventivitatea şi strădania celor ce-o gospodăresc. La Vişeu funcţionează un depou în toată regula, unde pufăie mai multe mocăniţe, garnitura pentru călători arată onorabil, trenurile pleacă şi se întorc la oră fixă, meseriile cu specific feroviar de munte se transmit din tată în fiu.

Aproape de la sine s-a înfiripat şi o infrastructură turistică acceptabilă: parcări păzite, pensiuni cu mocăniţa pictată pe firmă, programe de agrement din care nu lipseşte chiar... revelionul pe roţi! Există şi o Asociaţie de voluntari, al cărei obiectiv nu-i altul decât menţinerea liniei în stare de bună funcţiune. Am plecat la 8,30 fix, după al doilea fluier al locomotivei „Măriuţa”, construită în 1912 (!) la Berlin, în stare să alerge cu 30 km. la oră (i-auzi, ia!) şi m-am întors pe buşteni, cu un marfar agăţat din mers, „la cruce”, tras de maşina 764.211, a cărei viteză maximă, afişată orgolios pe cabină, pare glumă: 15 km. într-un ceas! De altfel, în asta constă şi farmecul călătoriei: ai răgazul să receptezi şi să înţelegi priveliştea.

 Nu ştiu cât se câştigă din transportul buştenilor, dar deverul turistic este consistent: un bilet costă 30 de lei noi şi vagoanele erau pline ochi. Maramureşenii au ştiut să exploateze interesul occidentalilor pentru relicvele tracţiunii cu aburi, atrăgând mult lăudatele fonduri europene. Reparaţia „Măriuţei” s-a lăsat cu o notă de plată rotunjoară: 165.000 de euro. Au achitat-o elveţienii. Tot ei au donat încă 85.000 pentru recondiţionarea altei mocăniţe, cu o singură pretenţie: să fie botezată „Elveţia”. Şi a fost. Din dotare nu lipsesc maşinile diesel, aduse, probabil, din Ardeal, unde şi-au dat obştescul sfârşit căile ferate înguste ale CFR, dar, desigur, spectaculosul ineditului voiaj  îl asigură pufăitul mocăniţei. Dieseletelor le rămâne rolul de argat în curte: trag numai vagoane cu buşteni şi n-au parte de scăpărările blitz-urilor şi de ovaţiile turiştilor...

Înşir toate aceste amănunte de sorginte reportericească gândindu-mă cu amărăciune că, iată, în acest iulie, s-ar sărbători  120 de ani de la darea în folosinţă a căii ferate înguste Moldoviţa. Starea ei este incertă. În 2004, nu se ştie cum, au dispărut cele două locomotive, „Krauss” şi „Reşiţa”, probabil, vândute la fier vechi. Georg Hocevar, un austriac pasionat, a cărui urmă a trecerii am întâlnit-o şi pe la Abrud-Câmpeni, a adus o altă mocăniţă, botezată „Criscior”, şi a investit serios  în repararea terasamentului. S-au recondiţionat şi vagoanele de călători. Dar... Din cei 24 de km. ai liniei, mai pot fi parcurşi... nici 4! Sunt cei mai nespectaculoşi: trec prin vatra satului, paralel cu şoseaua asfaltată. Restul, fie s-au avariat datorită lipsei de întreţinere curentă, fie s-au furat şinele şi traversele, potrivit bunului obicei românesc.

Am văzut, la o stână de lângă Argel, coşmelia ciobanilor întărită cu şine de-ale mocăniţei! Mai stăruie şi un conflict latent de interese, în care-i amestecat şi Inspectoratul Silvic, şi Fondul Bisericesc, şi autorităţile locale – toţi ar vrea să profite, nimeni să investească (cel puţin aşa mi-au relatat localnicii). Într-un alt iulie, acum câţiva ani, am asistat la sfinţirea trenuleţului. Preotul a stropit cu agheazmă şi locomotiva, şi turiştii, şi carnetul reporterului. Viitor de aur se prevedea ciosvărtei rămase din calea ferată! Aş! Şi ce ademenitor capitol într-un pachet turistic (cu finişul la mănăstirea Moldoviţa, plus drumul cu trenuleţul, măcar 8 km., până la casa de vânătoare a prinţului Rudolph!) s-ar putea oferi celor ce vor să cunoscă cotloanele Bucovinei! Dar, de!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului E pericoloso... (2).

Comentarii