Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Sensul vieţii se găseşte prin raportarea la obârşia existenţei ei, la Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu şi recunoaşterea iubirii Lui faţă de om dau sens vieţii umane. Aceasta din urmă nu se epuizează în relaţiile sociale ale omului, nici nu se reduce la biografia lui, ci se întinde şi dincolo de ele. Îmbătrânind, omul nu îşi împuţinează puterile şi atât, ci se şi maturizează, pe un alt plan decât cel fizic. Toate îşi află sens pe planul vieţii celei în Hristos. Fără acesta, însă, pun stăpânire pe om plictisul, fărâmiţarea şi lipsa sensului.
Viaţa reală, dincolo de moarte
Viaţa cea adevărată îşi are obârşia în izvorul vieţii, în Dumnezeu. Cel ce se rupe de Dumnezeu este în esenţă mort, chiar de pare viu. Acest lucru îl arată cuvintele Mântuitorului către cel ce îi ceruse să-L urmeze după ce, mai întâi, îşi va îngropa tatăl: "Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor".
Viaţa reală se află dincolo de stricăciune şi moarte. Omul este stricăcios şi muritor, pe când Dumnezeu nestricăcios şi fără de moarte. Omul stricăcios şi muritor află viaţa veşnică şi nestricăcioasă prin părtăşia de harul necreat al lui Dumnezeu. Astfel biruieşte stricăciunea şi moartea. Acesta este sensul pe care îl are participarea la Tainele Bisericii, mai ales la Botez şi dumnezeiasca Euharistie: "De nu se va naşte cineva de sus, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu"; şi "de nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţa în voi".
Inteligenţa nu te izbăveşte de păcat
Înnoirea cea în Hristos nu se mărgineşte la mintea sau la sufletul omului, ci se refera la întreaga lui fiinţă. Harul lui Dumnezeu îl sfinţeşte pe om "desăvârşit". Aceasta înseamnă că şi trupul participă la harul înnoitor al lui Dumnezeu. De altfel, trupul este templu al Sfântului Duh. De aceea dispreţuirea lui nu îşi găseşte loc în Biserică.
Creştinul simte repulsie şi se împotriveşte faţă de cugetul trupesc, nu faţă de trup. Rău nu este trupul, ci păcatul. Reaua-pătimire şi chinul trupului urmăresc înfrânarea poftelor şi biruinţa asupra patimilor, care împiedică harul lui Dumnezeu de-a se arăta omului. Exemplu în acest sens sunt asceţii sau nevoitorii, care rabdă privări voluntare, pentru a se lupta cu păcatul şi a se face mai încăpători harului Sfântului Duh.
Pe de altă parte, firea „înţelegătoare" sau inteligibilă a sufletului nu îl izbăveşte pe acesta de păcat, nici nu îl face să fie mai aproape de Dumnezeu decât trupul. Dimpotrivă, în teologia patristica mintea omului este înfăţişată ca "întâi-pătimitoare". Ea este cea care s-a răzvrătit cea dintâi împotriva lui Dumnezeu, trăgând şi trupul după sine. De aceea patimile minţii sunt mai adânci decât cele trupeşti. Omul cel căzut se găseşte departe de Dumnezeu în întregul său, ca fiinţă psihosomatică unitară. Iar omul nou cel în Hristos este lângă Dumnezeu şi trăieşte harul Lui înnoitor tot ca fiinţă psihosomatică unitară.
Dumnezeu nu Se supune răului sau păcatului
Harul lui Dumnezeu nu îl înnoieşte doar pe om, ci şi întreaga creaţie sau întreaga făptură. După cum păcatul a adus nu doar denaturarea omului, ci şi a întregii făpturi, tot astfel şi Hristos, prin venirea Lui în lume, nu l-a înnoit doar pe om, ci şi întreaga făptură. Aşadar făptura, care "împreună-suspină şi împreună are dureri" cu omul, este cuprinsă de Hristos în lucrarea Sa înnoitoare şi este aşezată în perspectiva slavei eshatologice.
Înnoirea cea în Hristos îl eliberează pe om de "împotriva firii", stare în care l-a adus căderea, îl readuce la "după fire (conform cu firea)" şi îi oferă posibilitatea să izbutească pe "mai presus de fire", adică unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea. Omul ce s-a abătut către nefiinţă, recapătă în Hristos posibilitatea de-a se întoarce la fiinţă. Este cuprins în trupul lui Hristos şi aşezat sub iradierea fiinţei lui Dumnezeu, a "Celui ce este" cu adevărat.
Când se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează şi de faptul de a fi. Menţinerea lui în faptul de a fi se realizează în viaţa lui pământească în chipul biruinţei continue asupra nefiinţei. Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu ce S-a făcut om, nici nu a păcătuit, nici nu era cu putinţă să păcătuiască.
Dumnezeu nu Se supune răului sau păcatului, adică nefiinţei. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care îşi are obârşia în nefiinţă. Pro venirea omului din nefiinţă îi determină şi starea lui departe de Dumnezeu. Păcatul, ca îndepărtare de Dumnezeu, este şi îndepărtare de fiinţă. Iar pocăinţa, ca întoarcere la Dumnezeu, este întoarcere la fiinţă. Această înseamnă ca acela care îl neagă pe Dumnezeu, se neagă şi pe sine însuşi.
Legătura dintre viaţa prezentă şi cea viitoare
Viaţa prezentă şi cea viitoare sunt organic legate întreolaltă. Viaţa prezentă duce la cea viitoare, iar cea viitoare se întemeiază pe cea prezentă. Comuniunea cu Dumnezeu în viaţa de acum constituie condiţia menţinerii ei în cea viitoare.
Această perspectivă a vieţii umane introduce o modificare radicală a viziunii asupra lumii. Nimic nu poate fi considerat bun, dacă se limitează la lume şi nu are legătură cu viaţa veşnică. Bogăţiile, onorurile, sănătatea şi viaţa însăşi nu constituie, în ultima analiză, bunuri în sine. Perspectiva creştină depăşeşte hotarele lumii şi timpului şi se întinde în veşnicie. Toate câte se pot încadra în această perspectivă "spunem că trebuie să le iubim şi să le urmărim cu orice preţ", pe când restul "să le trecem cu vederea, ca pe unele ce nu au nici o valoare".
Aprecierea lucrurilor cu criterii imanente da la iveală subestimarea adevăratului sens al vieţii. Iar această subestimare ia proporţii tragice când omul, deşi cunoaşte viaţa veşnică, este nepăsător faţă de ea şi rămâne de voie prizonier celei trecătoare.
(Georgios Mantzaridis, www.crestinortodox.ro)
