Mircea Radu IACOBAN

Te cheamă Codreanu şi mai eşti şi din Huşi. Cum să nu dai se bănuit? Autorul declară, pe jumătate ipocrit: „Mă simt ţăran ignorant, incoruptibil, rămas absolut străin de tot ce se petrece în jur. Nu înţeleg nimic”. Aş! Înţelegea prea bine – dar nu-i venea să creadă ceea ce viaţa rurală îi oferea cu zgârcenie, umilinţă şi inacceptabile ingerinţe în bruma de intimitate rămasă, începând cu micile mizerii cotidiene („Mi s-a promis, de la CAP, un car pentru adus lemne din pădure şi-s dus cu vorba de o lună de zile, în prag de iarnă”) şi continuând cu presiunile exercitate de secretarul comunal PCR, decis să se implice în refacerea unei căsnicii ameninţate de iminenţa divorţului.

Repartizarea guvernamentală, ori, mai bine zis, pronia cerească, aduce în capătul de lume numit Orgoeşti o absolventă de filologie cu care pare a fi posibilă stabilirea „acordului fin” intelectual, altfel de nerealizat în interiorul unei căsnicii pripite şi nepotrivite. „Codul eticii şi echităţii socialiste” acţiona discreţionar pretutindeni, iar membrul de partid Codreanu trebuia să-şi alinieze viaţa intimă preceptelor oficiale. De unde tot soiul de presiuni, ingerinţe, mizerii, turnătorii, anonime, persecuţii. Tânărul dascăl începuse să publice în „România literară”, era, totuşi, un „cadru” de perspectivă, se cuvenea recuperat şi, de ce nu, utilizat în aparatul de partid al municipiului Huşi. Are tăria să refuze un post la Cabinetul de partid, ce l-ar fi scos din glodurile Orgoeştilor, dar, desigur l-ar fi redus – păstrând proporţiile - la condiţia „labirinturilor soioase de citate”. În această atmosferă sufocantă, o singură ieşire: cărţile. Citeşte enorm, este la curent cu tot ce-i nou în câmpul literaturii. Şi scrie. Pentru a publica, încearcă să-şi găsească sprijinitori în „fauna literară ieşeană”, dar nu-şi află mentori pe măsură (ce putea fi mai nepotrivit decât bietul romancier proletcultist Ion Istrati?). Pas cu pas, răzbeşte... Cartea în discuţie poartă precizarea „volumul II”.

Nu cunosc volumul I, dar nici nu-i neapărat necesar, câtă vreme acum ne stă la dispoziţie un întreg raft de opuri semnate de Codreanu: „Eminescu, dialectica stilului” (1984), „Modelul ontologic eminescian” (1992), „Dubla sacrificare a lui Eminescu” (1997), „Controverse eminesciene” (2000), „Mihai Eminescu” (2004), „Eminescu martor al adevărului” (2004). Am ales mai întâi titluri dedicate Luceafărului, întrucât Th. Codreanu nu se sfieşte să-şi manifeste un adevărat cult pentru Eminescu (să fie, oare, momentul?), În Jurnal: „Încep tot mai mult să-mi dau seama că, fără acest geniu, noi, românii, n-am avea nici o noimă pe lume. Primul lucru pe care a ştiut Eminescu să ni-l dea a fost limba română. Maiorescu a înţeles bine asta. În schimb, n-avea cum să-l înţeleagă Gherea, care a învăţat limba română, ratând stilul.”

Apoi, alte şi alte titluri, mai degrabă marginalizate: „Eseu despre Cezar Ivănescu” (1998), „Complexul Bacovia” (2002), „Basarabia sau drama sfâşierii” (2003), „Caragiale abisal” (2003), „Transmodernismul” (2005) ş.a. Toate îşi găsesc „in nuce” începuturile în trăirile, lecturile şi acumulările trădate de acest neobişnuit Jurnal, presărat cu sumedenie de cugetări ridicat la rang de aforism. Unele poartă sonuri de acum ştiute, altele atestă originalitate: „Puterea mi s-a părut totdeauna nevrednică de inteligenţă”, „Marile idei se nasc în ilegalitate; când legea ajunge să recunoască ideea, nu face decât să o ucidă”, „Kitsch-ul este copilul calofiliei; arta socialistă l-a făcut rege”, „Până la şapte ani, toţi te învaţă să vorbeşti; după aceea, te învaţă să taci”. Am tras cu ochiul la o dedicaţie aşternută pe această carte, oferită unor „eminenţi cărturari luptători întru românitate.” Probabil, formularea explică multe.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Codreanu (II).

Comentarii