Căutarea sensului vieţii nu constituie doar o problemă a filosofiei, ci şi o necesitate elementară cotidiană. Imediat ce dobândeşte conştiinţa sinelui, omul se întreabă care este rostul vieţii sale. Iar prin răspunsul pe care îl dă întrebării acesteia îşi determină poziţia lui faţă de fiecare din problemele parţiale ale cotidianului. Răspunsul satisfăcător la întrebarea despre sensul vieţii creează maturitatea necesară corectei abordări a acesteia. Lipsa unui răspuns satisfăcător devine pricină de confuzie şi provoacă focare permanente de incoerenţă şi tulburare. Transformările continue ale opiniilor morale, sociale, filosofice sau de altă natură dau la iveală lipsa unui răspuns satisfăcător la întrebarea despre sensul vieţii şi descoperă profunda dorinţă de a-l afla.

 

Neputinţa - tragică ironie

În epoca noastră domneşte o nemaivăzută incoerenţă în viziunea asupra vieţii. Aceasta, desigur, este legată şi de schimbările vertiginoase care s-au semnalat şi se semnalează în lume.

Înainte de-a se instaura deplin o stare a lucrurilor, se schimbă şi se creează una nouă, care cere o nouă abordare a ei. Omul nu mai are puterea de-a urmări toate evoluţiile acestea, este dus de ele, rămâne dezorientat şi sfârşeşte în confuzie şi impas. Speranţele pe care le nutrise în ceea ce priveşte dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei sunt dezminţite, adesea într-un mod dramatic. Şi este relevant faptul că neputinţa cea mai mare în faţa întrebării despre sensul vieţii se semnalează tocmai astăzi, când omul realizează progrese extraordinare în ştiinţă şi tehnologie, extinzându-şi stăpânirea şi dincolo de planeta pe care o locuieşte şi, pe de altă parte, reuşind să-şi cartografieze propriul sistem genetic. Astfel, neputinţa aceasta a omului apare ca o tragică ironie.

 

Existenţa

Aşadar omul, care înregistrează atâtea succese în ştiinţa şi tehnologie, eşuează în ceea ce priveşte căutarea sensului vieţii sale. Dar lucrul acesta, din punct de vedere creştin, nu este paradoxal, ci cât se poate de firesc. Omul, care provine din nimic şi se raportează la Dumnezeu, nu îşi poate afla sensul vieţii dacă îl caută înăuntrul hotarelor lumii, care şi ea provine din nimic. Cătă vreme se mărgineşte la lumea creată este rob necesităţii naturale. Prin raportarea la Dumnezeu se eliberează, însă, de această necesitate şi se împlineşte ca persoană. Aşadar limitarea la imanent - caracteristică omului epocii noastre - împiedică accesul la sensul vieţii.

Viaţa fără Dumnezeu este anostă şi adesea insuportabilă. Cel ce o abordează imanent nu vede în ea nici un înţeles sau scop substanţial. Cel mai sincer răspuns în acest caz este, poate, cel dat de existenţialismul ateu, negând orice sens al vieţii. "Dacă exist în clipa aceasta", zice Sartre, "este pentru că urăsc existenţa. Eu sunt acela care mă trag pe mine însumi de la inexistenţa pe care o râvnesc; ura şi sila faţă de existenţă sunt exact modurile care-mi fac sinele să existe, care mă aruncă în existenţă".

 

Sensului vieţii fără Dumnezeu, osteneală zadarnică

Şi într-adevăr, existenţa omului departe de obârşia existenţei constituie un proces de autonimicire. De aceea căutarea sensului vieţii fără Dumnezeu este osteneală zadarnică. "Toate sunt fără rost", spune Sartre, "chiar şi eu însumi. Tot ce există se naşte fără motiv, rămâne în neputinţa şi moare la întâmplare". Când cineva dobândeşte simţirea aceasta, este stăpânit de greaţă. Iar perspectiva vieţii lui este eşecul. Această experienţă, la care omul lumii apusene a fost dus de duhul raţionalismului şi de iluminism, a provocat căutarea unor soluţii metafizice pentru ieşirea din impas. Şi întrucât secularizarea ce a dominat apusul i-a secătuit credinţa creştină, s-a născut interesul faţă de religiile orientale, auto-concentrare, meditaţie transcendentala şi magie. S-a creat astfel un melanj ciudat de raţionalism occidental şi misticism oriental, care şi-a găsit expresia în mişcarea "Noua Epoca" sau "Noua Era" (New Age). Mişcarea aceasta, după cum nimerit s-a remarcat, ar putea fi numita "expresia crizei în căutarea sensului vieţii".

 

Procesul de globalizare

În societatea contemporană, ca scop al vieţii umane este promovata satisfacţia senzuală, speculându-se orice prilej în acest sens. Mulţimea produselor, varietatea ofertelor, multitudinea de servicii, abundenţa posibilităţilor, provocarea sistematică a unor nevoi de prisos şi incitări senzuale prin reclamele şi programele mijloacelor de informare colectivă converg în impunerea acestui scop. Lozinca "trăieşte-ţi viaţa!" a căpătat caracter de poruncă categorică. De aceea şi societatea noastră a fost numită, corect, "societatea experienţei intense". În această societate factorul unificator principal al membrilor nu este o anumită ţintă sau aspiraţie comună pozitivă, ci frica obştească în faţa viitorului sau pericolul comun resimţit înaintea acestuia. Astfel "societatea experienţei intense" coincide cu "societatea fricii" sau "societatea pericolului" şi, prin procesul de globalizare, devine societatea fricii globale sau a pericolului mondial.

 

În căutarea sensului vieţii

Câtă vreme societatea mai păstra anumite configuraţii stabile, omul mai putea găsi oarecare suporturi vieţii sale. În societatea contemporană, însă, totul se fărâmiţează şi se descompune. Iar omul trăieşte şi exprimă fărâmiţarea şi descompunerea societăţii în viaţa lui personală şi în relaţiile lui sociale. Căutând autoconfirmarea şi împlinirea prin sine, sfârşeşte în autodezminţire şi pierderea propriei existente. Îşi sporeşte activităţile şi mobilitatea, pentru a-şi confirma existenta, îşi schimba profesia, pentru a încerca noi experienţe. Îşi dizolvă familia, pentru a crea noi legături. Călătoreşte în diferite puncte ale pământului, pentru a cunoaşte lucruri noi şi a-şi umple golul ce există înăuntrul lui. Cu toate acestea, însă, nicăieri nu găseşte sens vieţii.

(Georgios Mantzaridis, www.crestinortodox.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sensul vieţii (I).

Comentarii