"Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării" (Matei 18,6).

 

Deşi ar trebui să abordez acest subiect în calitate de teolog, am ales să scriu din punctul de vedere al unui părinte. Am doi fii, Alexandru şi Iulian, şi aş dori să aduc în discuţie suprema noastră responsabilitate faţă de copiii noştri şi ai tuturor celorlalte familii din toate parohiile ţării, privind lucrurile din perspectiva copiilor. Calitatea mea de cleric mă determină să privesc lumea în mod diferit, adăugându-i o a treia dimensiune, dimensiunea cerească. În Biserică, termenul "copil" nu se limitează la vârsta biologică - ci are în vedere vulnerabilitatea unei persoane; privind sfera semantică a termenului din acest unghi, toţi suntem copii, pentru că toţi suntem vulnerabili. Copiii noştri ne aduc aproape un mare adevăr: toţi suntem copiii lui Dumnezeu.

 

Cum ne poate ajuta Biserica?

Prin urmare, ori de câte ori vine un credincios la mine, mă voi gândi că este un copil neputincios şi vulnerabil, de care mi se cere să am grijă. Şi dumneavoastră să faceţi la fel, chiar dacă, de obicei, vă înduioşează doar copiii mici. Nu-i respingeţi pe cei ce au comis un abuz oarecare, pentru că şi ei sunt tot copiii lui Dumnezeu.

Deseori, oamenii se întreabă: Cum ne poate ajuta Biserica? Care sunt responsabilităţile ei în această privinţă? Care este atitudinea Bisericii faţă de copii? Dar faţă de părinţi? Dar faţă de cei care comit abuzuri asupra copiilor? Care este rolul Bisericii în sistemul de întrajutorare a părţilor implicate în acest proces atât de dificil? Având în vedere faptul că, deşi ne ocupăm îndeaproape de multiplele consecinţe ale abuzurilor asupra copiilor, nu avem puterea de a le pune capăt - ce anume nu merge cum trebuie în modul nostru de viaţă? Care este "teologia" abuzului asupra copiilor - sau lipseşte cu desăvârşire o asemenea teologie? Ce implică ea despre felul în care percepem autoritatea şi felul în care înţelegem ascultarea? Nu cumva le percepem într-un mod cu totul eronat?

 

Abuzurile

În ultimul timp, aspectele sociale ale problematicii abuzului asupra copiilor au fost analizate aproape exhaustiv, în societatea occidentală contemporană, unul din trei copii cade victimă abuzurilor fizice; 99% dintre criminali sunt de gen masculin şi 70% dintre victime sunt de gen feminin. Fete şi băieţi de toate vârstele suferă din cauza abuzurilor sexuale, iar în 75% dintre cazuri cel ce le comite este o persoană în care copiii au încredere (tatăl copilului, o rudă sau un prieten de familie) sau pe care-o cunosc. În 90% dintre situaţiile de agresiune fizică, cel ce comite abuzul face parte din familia copilului. Aceste statistici cunoscute de noi toţi sunt estimări actuale, în pofida faptului că abuzurile comise asupra copiilor au atins proporţii uriaşe, Biserica Ortodoxă păstrează tăcerea asupra acestui subiect în cele mai multe dintre cazuri, în special atunci când agresorii sunt creştini practicanţi.

(John Chryssavgis, sursa: www.crestinortodox.ro) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Abuzurile asupra copiilor (I).

Comentarii