1. Aprecierea europeană

Pentru a evalua corect aceste evenimente, trebuie ştiut cum erau apreciate personalităţile şi participările româneşti în contextul contemporan lor. Prestigiul european al lui Mircea cel Bătrân era pus în lumină de o apreciere făcută de aliatul său Sigismund de Luxemburg, în care era caracterizat drept „bărbat viteaz, activ şi puternic, care luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor.” Chiar şi aceşti adversari ai săi, prin pana unei cronici anonime, au recunoscut că „Mircea era un principe necredincios, un mare erou necredincios”, pasaj tradus la sfârşitul secolului XVI de un turcolog german prin „bărbatul cel mai viteaz şi mai ager dintre creştini.”.

În timpul Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438-1438), un dregător de origine italiană a împăratului bizantin îi aprecia pe călăreţii munteni ca „printre cei mai temuţi oşteni din lume”.

Dimensiunile personalităţii lui Iancu de Hunedoara, înălţat în laude de papă „până deasupra stelelor”, sunt cel mai bine sugerate de inscripţia ce i-a fost săpată pe mormânt: „S-a stins lumina lumii”.

Impresionat de disciplina trupelor muntene, marele vizir declara, în 1462, că, dacă Ţepeş ar avea o armată numeroasă, „s-ar putea să ajungă o mare putere”. La sfârşitul campaniei din acel an, sultanul Mahomed al II-lea a declarat că „nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari”, şi care „ar fi vrednic de mai mult.”

Din cronicari.

O cronică otomană din timpul lui Ştefan cel Mare consemnează că „ţara sa este mică şi locuitorii ei sunt puţin numeroşi, dar cu toţii viteji care se adăpostesc în munţi şi văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei?” Despre domnul moldovean, adversarii săi recunoşteau că, pentru ei, „răutăţile lui sunt fără sfârşit. Era un necredincios foarte trufaş.” Apreciat de conducătorul creştinătăţii apusene, papa Sixt al IV-lea, ca „adevărat atlet al credinţei creştine”, ale cărui fapte „au adăugat atâta strălucire numelui său, că este în gura tuturor şi este lăudat cu deosebire de toţi, în unire de simţiri”, Ştefan a fost „pus la locul său” de cronicarul polonez contemporan Jan Dlugosz: „Bărbat minunat, întru nimic inferior comandanţilor eroi pe care noi îi admirăm, care în timpurile noastre a repurtat cel dintâi dintre principii lumii o victorie strălucită contra turcilor; după părerea mea, el este cel mai vrednic pentru a fi numit în fruntea unei coaliţii a Europei Creştine împotriva turcilor.”

După victoria de la Călugăreni, agentul englez de la Istambul avea să scrie: „este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi prinţi, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştile marelui sultan.” Un cronicar turc contemporan şi martor ocular al evenimentelor, considera că „o aşa mare pierdere nu i se întâmplase oştirii islamice niciodată până acum.” Unirea celor trei state din jurul Carpaţilor a provocat reacţii în toată Europa: regele Franţei, Henric al IV-lea, scria: „se zice că românul e foarte tare şi că planurile lui cresc potrivit cu victoriile”, iar cancelarul polon Zamoyski exclama cu necaz: „acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”. (Textele folosite pentru realizarea acestui capitol au fost extrase din „Istoria Românilor”, vol. IV, colectiv sub egida Academiei Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).

2. Concluzie

În finalul acestei scurte cronologii „exemplare”, o situaţie de pe „talerul de jos al balanţei” poate fi o concluzie potrivită pentru problematica în discuţie. Deşi dintr-o perioadă mai târzie, ea se referă la veacurile precedente, şi poate fi foarte sugestivă pentru cursul pe care îl ia uneori istoria. Pe pragul dintre secolele XVII şi XVIII, atunci când Habsburgii au smuls Principatul Transilvaniei de sub suzeranitatea otomană, una din căile prin care au încercat să se impună în interiorul ţării, a fost revitalizarea catolicismului, al căruia exponenţi erau. În acest scop s-au folosit de populaţia românească ortodoxă autohtonă, căreia i-au promis recunoaşterea naţională şi confesională, în schimbul uniaţiei. Acestui demers, conducerea Transilvaniei – ce era în acel moment o mică „uniune europeană”, formată din trei „naţiuni politice” (nobilimea maghiară, saşii şi secuii) şi patru „confesiuni recepte” (calvinii, luteranii, unitarienii şi catolicii) – i-a răspuns prin „Remonstraţia” din iulie 1699: „Asemenea inovaţiuni şi încercări nu pot fi de folos nici tronului, nici ţării, în care zelul religios a fost totdeauna moderat şi potolit, parte prin politica înaltă a statului, parte prin uniunea legată cu jurământ a naţiunilor şi religiilor.

Citeşte-ţi istoria....

Numai datorită unei asemenea moderaţiuni, ţara Transilvaniei, care e înconjurată de atât de numeroşi duşmani, plină cu religii, limbi şi neamuri diferite, şi care a fost cârmuită de principi de confesiuni foarte deosebite, a reuşit să-şi păstreze fiinţa şi neatârnarea, în ciuda timpurilor furtunoase prin care a trecut.” (Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, I, Sibiu, 1920). De cealaltă parte a Carpaţilor, domnii celor două „Valahii”, moştenitoare ale culturii şi civilizaţiei bizantine, şi-au însuşit – aşa cum am văzut în citatele de mai înainte – viziunea esenţială formulată de Împăratul Iustinian (în  Novella 109): „credem cu tărie că singura noastră nădejde pentru trăinicia imperiului în timpul împărăţiei noastre depinde de pronia lui Dumnezeu”.

„Citeşte-ţi istoria cum se cuvine şi vei vedea întreaga Lege a lui Dumnezeu întipărită într-însa. Cu litere de foc, precum rugul aprins, Domnul Îşi scrie Legea Sa, aşa încât până şi analfabeţii s-o poată citi în duh.

El a scris-o şi a pecetluit-o odată în Sfânta Scriptură, dar El este neobosit în a-Şi înnoi Legea Sa în viaţa fiecărui popor.

Ar trebui să înţelegeţi şi să împărtăşiţi această înţelegere şi cu copiii voştri.

Treziţi-vă duhovniceşte, aşadar, şi nu vă cufundaţi sufletul în împărăţia cea lumească. Căci libertatea nu înseamnă niciodată împărăţia pământească, ci cea cerească.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo, Editura Anestis, 2005).

(va urma)

Bogdan Bratu
Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită? (II).

Comentarii