Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În dimineaţa zilei următoare ne-am trezit în aceeaşi atmosferă de pace. Era totuşi ceva schimbat acolo. Mama adusese din cealaltă cameră hainele de sărbătoare ale ei şi ale tatii, cu care aveau să se îmbrace la râu la sfinţirea apei. Afară reizbucnise gerul şi, dacă pentru tata totul era mai simplu (el avea să îmbrace cioarecii de pănură şi haina de postav, iar în picioare avea să încalţe frumoasele lui cizme), pentru mama era mai greu. Nu se putea decide să ia scurta de barşon sau cojocul primit cadou de la bunica Maria când s-a căsătorit. În cele din urmă, mama a hotărât să îmbrace cojocelul. Asistam într-un fel la un proces de renaştere misterioasă. Fiecare haină luată le schimba părinţilor înfăţişarea, ca, în final, să constatăm cu uimire copilărească şi admiraţie că părinţii noştri deveniseră nişte oameni maiestuoşi. Niciodată n-am văzut-o pe mama atât de elegantă şi de frumoasă, iar tata dobândise o măreţie necunoscută. Şi nu se putea să fie altfel, căci în ziua aceea le era hărăzit să fie martori ai Sfinţirii Apelor. Marea slujbă de sfinţire la Crucea din faţa podului de peste Râu avea să fie săvârşită de mai mulţi preoţi, veniţi acolo de la cele cinci biserici din satele comunei.
Apă sfinţită
Evenimentul era unul epocal, pentru că se înfăptuia cu adevărat sfinţirea apei şi a oamenilor. Oamenii aveau să primească din ciuberele uriaşe de lemn de brad apa sfinţită cu care aveau să stropească locuinţele, grajdurile, vitele, în primăvară semănăturile. Mama pregătise şi ea cauta, legând de toartă ciucuri şi panglici multicolore, iar înăuntru pusese buchetul de busuioc. I-am văzut gata de plecare. Pe năframa neagră de mătase a mamei străluceau bănuţi mici de aur. Sub ghetele ei noi a scârţâit zăpada. Tata o însoţea îndeaproape, un fel de cavaler al adevărului. Purta în mâna dreaptă, cu mişcări de încântare, frumoasa lui cârjă.
– Să mai puneţi câte un lemn pe foc, ne-a îndemnat de la portiţă mama. Aveţi grijă să nu ieşiţi dezbrăcaţi afară. E ger şi vă îmbolnăviţi.
Îmi privisem atunci, pe la 6 ani, în admiraţie părinţii la vârsta maximei lor împliniri. Mama trebuie să fi avut 35-36 de ani, iar tata ceva mai mult. Tocmai se terminase războiul şi oamenii sperau să trăiască în pace. Credinţa era cea care le dădea putere.
Harul Duhului Sfânt
La întoarcerea acasă, mama ne-a spus, cum a putut ea mai bine, că la Râu a fost mare rugăciune şi evlavie. Parcă în acest an a fost la rugăciunea de sfinţire a apei mai multă lume ca niciodată... Rezultatul rugăciunii era cana cu apă sfinţită, din care mama avea să ne dea să bem doar a doua zi, pe nemâncate.
– Azi s-au sfinţit cu adevărat toate apele, şi cea din fântâna noastră şi cea de la izvor?, am întrebat-o.
– Toate, şi cea de la fântână şi de la izvor.
– Atunci pot să mă duc să beau?
Mama m-a privit înduioşată:
– Da, desigur, poţi să bei... Azi s-a coborât peste toate apele harul Sfântului Duh...
Ziua fusese plină de har, căci Duhul Sfânt s-a arătat oamenilor în chip de porumb şi s-a auzit glasul Tatălui: Acesta este Fiul meu iubit întru care am binevoit... (Cornel Nistea, scriitor)
