Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Dumnezeu, după ce a făcut lumea, a hotărât să-l facă pe om şi să-l pună stăpân al făpturilor. „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Biblia, Facere 1,26) În continuare, „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărâna luată din pământ, şi a suflat asupra lui suflare de viaţa şi s-a făcut omul întru suflet viu” (Facere 2,7). Dumnezeu i-a pus numele Adam omului creat şi la făcut stăpânul lumii pe care a creat-o. „Dar Domnul Dumnezeu văzându-l pe Adam a zis: Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Facere 2,18).
Nunta este una dintre cele mai mari bucurii şi taine ale vieţii. Românii, şi nu doar, au dus la bună îndeplinirea porunca divină: oamenii să fie perechi.
Cum erau înfăptuite nunţile la români pe vremuri? Nunta urma obositoarele reguli ale unei societăţi pentru care uniunea dintre cei doi nu reprezenta altceva decât datina, afacere, urmaşi sau „aşa trebuie”.
În secolul al XVIII – lea viitorii însurăţei nu erau niciodată lăsaţi singuri. Orice întâlnire între cei doi se desfăşoară în prezenţa mamei sau a unui alt membru al familiei. Scopul era de a păstra intactă onoarea tinerei. Bărbatul este obligat să aibă acordul părinţilor şi al rudelor când îşi alege partenera de viaţă.
În concepţia populară, căsătoria constituia un element obligatoriu în ciclul vieţii. Peţitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă şi nunta ca atare se derulau în cadrul parohiei, reprezentând un eveniment major nu numai pentru individ, dar şi pentru comunitate.
Căsătoriile aveau loc de la vârste foarte timpurii. În Banat, de exemplu, o fată la 12 ani este deja măritată, în timp ce în Moldova vârsta urca spre 16 ani pentru fată şi 19 ani pentru băiat.
În acele vremuri miresele erau considerate „proprietatea” tatălui. Acesta găsea soţ pentru fiica lui şi, fără să îi ceară consimţământul, o promitea bărbaţilor care veneau cu propuneri financiare tentante. Deseori, dacă fata era urâtă, cei doi nu se vedeau decât în faţa altarului şi erau frecvente întâmplările în care în clipa în care îşi vedea mireasa îmbrăcată în alb peţitorul să îşi schimbe părerea şi să o lase singură în biserică. Spre sfârşitul secolului XVIII, multe fete sărace acceptau relaţii premaritale, în speranţa realizării unei căsătorii fără zestre. Odată căsătoria săvârşită, soţul avea puteri depline asupra soaţei, acesta putând să-şi pedepsească soţia, în funcţie de vină, până la o pune în fiare, în pivniţă.
De la mijlocul secolului al XIX-lea apare căsătoria clandestină şi un număr mare de soldaţi rezervişti care trăiau în concubinaj. Concubinajul devenise o realitate mai ales după 1858. Cauzele cele mai des menţionate erau imposibilitatea de a face faţă cheltuielilor materiale pe care le necesită nunta, împotrivirea părinţilor şi a rudelor, legile militare (care impuneau vârsta de 22 de ani la căsătorie pentru bărbaţi). Pentru românii ortodocşi din Transilvania, cel mai mare număr de concubinaje – 5.162 cazuri, este menţionat în 1911. Acesta fiind un semn clar că mentalităţile se schimbau.
Ceremonia propriu-zisă are loc şi în secolele trecute aproape că acum, de la casa miresei merg cu toţii la biserică, unde cununia religioasă este oficiată de un simplu preot sau de Prea Sfinţia Sa Părintele Mitropolit, în cazul marilor boieri. Mari boieri mergeau şi la curtea regală, pentru a cere binecuvântarea. Apoi începea petrecerea cu lăutari, băutură şi mâncare. În casele boiereşti nunta începea de joi dar ceremonia religioasă şi marele ospăţ aveau loc duminica.
Zestrea se alcătuia în funcţie de posibilităţi. De regulă, fetele veneau cu lucruri gospodăreşti, iar băieţii cu casă, pământ, vite, unelte agricole. La divorţ, destul de rar, se înapoia zestrea, fapt ce atrăgea uneori certuri între familiile celor căsătoriţi.
În ceea ce priveşte nunta din punct de vedere religios, cununia din Biserică reprezintă de fapt binecuvântarea lui Dumnezeu. Slujba poate fi oficiată de episcopi sau preoţi. Tinerii care vin la cununie trebuie să fie logodiţi înainte, motiv pentru care, înainte de slujba propriu-zisă a cununiei, preotul le face logodna, slujba binecuvântării inelelor. La cununie, mirii vin însoţiţi de naşi şi părinţi. După săvârşirea slujbei, naşii devin părinţii spirituali ai tinerilor. (Viorela Popa)
