Mircea Radu IACOBAN

Reiau firul odiseei soldatului erou Grigore Ioan, care, după ce a izbutit capturarea steagului turcesc la asaltul redutei Griviţa, în 1877, a ajuns – din pricina unor neruşinate sforării electorale – de râsul satului şi-n pragul sinuciderii. Odată cu apropierea alegerilor, contestatarii conservatori afirmă, nu fără a se contrazice şi a înşira scorneli cusute cu „raţă” albă, că Griviţa... ar fi fost goală în momentul intrării trupelor noastre (!!), reduta ar fi luat-o alţii, Batalionul 2 de vânători nici n-a luat parte la luptă, Candiano Popescu nu se afla pe front în ziua atacului – şi tot aşa mai departe. Cum se vede, nici nu mai contau cei 117 morţi! Un episod realmente eroic, dintr-o campanie în care jertfele românilor au fost pur şi simplu înspăimântătoare, era complet negat, ba chiar trimis în ridicol, doar-doar... o scădea numărul voturilor liberalilor! Cât despre steag, ce eroism, ce curaj ostăşesc – pur şi simplu l-a găsit într-un şanţ Grigore II (a Lucăi). Trecuseră 18 ani (interval fatidic!) şi pretendentul conservatorilor îşi cerea vehement „drepturile”!  La atâta vreme după ce a intrat în Griviţa, Candiano va trebui să înceapă lupta pentru... recucerirea redutei, iar Grigore Ioan, care habar n-avea de subterfugiile, chichiţele avocăţeşti şi sforăriile politicalelor, să-ncerce să-şi recapete steagul  ce i l-au luat... gazetele. Maiorul Pruncu (conservator) va declara, în plină şedinţă a Camerei (1892): ”Cât despre meritele domnului maior Candiano, ele sunt egale cu meritele lui Grigore Ioan, care avea o bortă de gloanţe în pălărie – adică parodia colosală şi a lui Candiano, şi a lui Grigore Ioan” (aplauze). Cam acelaşi lucru îl va susţine şi deputatul de tristă amintire A.C. Cuza, în broşura „O pagină din istoria războiului independenţei”, unde, sprijinindu-se  pe mărturiile unui oarecare locotenent Climoff Teodosie, încearcă să plaseze ca actor principal în scena cuceririi drapelului pe sergentul Grigore a Lucăi. Mai departe, totul se învălmăşeşte: Candiano află că acel Climoff este un escroc notoriu, de şapte ori condamnat pentru înşelătorie, furt şi escrocherie. Adversarii lui Candiano descoperă contradicţii în mărturiile depuse, imediat după luptă, de Grigore Ioan. Cum se marca un punct, cum urma egalarea. Fiecare parte declara sus şi tare că vorbeşte „în numele adevărului”. Focul polemicii se încinge, periodic, în Cameră, unde deputaţii uitaseră esenţialul – enormele jertfe române de la Griviţa (acum, la aniversarea celor 130 de ani, se pare că nu şi le mai aminteşte chiar nimeni!), semnificaţiile acelei victorii, resorturile ei adânci – pentru a se cufunda în amănunte şi chichiţe de genul „unde-i husa drapelului turcesc?” Propriul demon avocăţesc pare să-i fi jucat niscaiva feste lui Candiano, întrucât contrazicerile din depoziţiile fostului său subordonat, Grigore Ioan, nu se pot datora decât strădaniilor deputatului de Craiova de a strecura vorbe mari, exagerând circumstanţele unui episod care n-avea nevoie nici de ditirambi, nici de poleire cu eroism de paradă. Am cercetat cu atenţie bibliografia „cazului”, constatând că istorici de prestigiu, contemporani cu evenimentele, începând cu Iorga („Războiul pentru independenţa României , ed. 1927, pag. 136), continuând cu T.C. Văcărescu, A.P. Alessi, Massimu Popu ş.a. n-au pus nici o clipă la îndoială versiunea Candiano. Dar Alecsandri scrie poezia „Sergentul”, dedicată (atenţie!) lui Grigore a Lucăi, cu mult înainte de data redactării memoriului prin care veteranul moldovean îşi cerea „drepturile”. Deci, se ştia (de unde?) că acest  Grigore II luase un steag. Citind cu atenţie memoriile regelui Carol I (vol. XI, pag. 18) am aflat că, de fapt, în acele bătălii n-a fost capturat un steag turcesc, ci... două : „Prinţul Carol ordonă să se trimită trofeul la Bucureşti” (cel de al doilea drapel turcesc). Ce simplu era totul! Şi câtă cerneală a curs de pomană, ce de energii s-au irosit în gol, câte destine maculate! Imposibil să nu se fi ştiut, atunci, despre steagul al doilea – dar nu conta decât compromiterea liberalilor. Fereşte-ne, Doamne, de alegeri, că, în fierbinţeala electorală, prea se-ntunecă minţile şi năboiesc patimile...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Care Grigore? (II).

Comentarii