Cezar STRATON

Telefon întâmplător.”Alo, iubita mea, te deranjez, / Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu se poate, / Decât dacă e vreme să te văd. / Te-aştept la ceas la Universitate. / Doresc să-ţi spun ceva neapărat. / Alo, m-auzi? Te-aştept la ora 6, / Acolo unde toţi suntem frumoşi, / Iar voi cu toatele sunteţi frumoase. / Eu am să port o floare la rever, / Te rog să porţi şi tu o floare-n mână, / Te-aştept la 6, nu cumva să uiţi, / În niciun caz, nimic nu se amână. / Alo, iubirea mea, iubirea mea, / Te-aştept în gară şi te-aştept acasă, / Te-aştept în Univers, pe-o canapea, / Te-aştept la Marea Neagră, pe-o terasă. / Alo, m-auzi? Nu-nchide, dă-mi răspuns, / Nu mă cunoşti, precum nici eu pe tine, / Dar eu te-aştept la 6 şi la 8, / La 5, la 1, când îţi va fi bine. / Voiam să-ţi spun că nu te mai aştept / Şi telefonul zace-n furca-nchisă. / Am fost sinucigaşul ce-a-ncercat / Norocul lui cu cea din urmă fisă”. (Adrian Păunescu)

Viol.Violul – uneori consensual între prădător și ”victimă” – era, în Evul Mediu, un mijloc de a te însura cu o fată care-ți era superioară ca neam, ca blazon. (A se vedea filmul Avarul, cu un Louis de Funes, perfect, în acel rol) Din Istoria cuceririi amoroase, de J.C. Bologne: ”Să nu ne mire că tema violului este frecventă în literatura secolului al XVI-lea. Violul era o alternativă evidentă, salvatoare, pentru cel care nu poate seduce. De pildă, în fața judecătorului, un bărbat acuzat de viol răspundea cu o dezarmantă sinceritate: ”Eu sânt atât de urât, încât nu aș fi putut să o cuceresc, fără a o forța”. (J.C. Bologne)

Amintiri din studenție (în dialog).Dragoș Agapescu: Cu modestia necesară unuia care nu a strălucit nici ca student și nici ca silvicultor, dar s-a nimerit să facă parte din promoția '81 a facultății de silvicultură Brașov, aș vrea să menționez o întâmplare care s-a petrecut prin '77, cred, și care în timp pentru mine a devenit importantă. Era vremea Festivalului de Teatru Contemporan la Teatrul Dramatic din Brașov. Colega Lomira Brădescu ne-a înlesnit un blat, să putem intra, lui Cezar și mie. Mai mult, ne-a pus în contact cu un tânăr scenarist de la Botoșani (tatăl Lomirei era director la acel teatru) - Octav Dembinski. Am văzut piesa și după aceea, Dembinski ne-a întrebat dacă nu vrem să coborâm în subsol (acolo era un soi de bar, doar pentru oamenii teatrului – n.a.), ca să bem ceva, mai vin actori... etc. Ne-am așezat la o masă mare, lungă, numai noi trei... și după câteva minute s-au apropiat și ne-au cerut voie să se așeze: Irina Petrescu, Radu Beligan (cei doi păreau foarte apropiați), Teodor Mazilu și Marin Preda. Am înmărmurit, nu am mai scos un sunet și restul serii i-am ”mâncat” din ochi. Cezar mai activ, cum îl știți, ”s-a dat” la Teodor Mazilu, care stătea lângă el și l-a rugat, l-a invitat la noi, la Clubul S. al facultății, întemeiat de noi, câțiva studenți, cu sprijinul salutar al domnului decan Marin Marcu. Mazilu s-a uitat lung la el, n-a zis nimic și a continuat să bea și să vorbească cu ceilalți. Pe la unu noaptea s-a spart petrecerea și Teodor Mazilu s-a apropiat de Cezar și de mine și ne-a spus; "dacă mă ajutați să ajung la hotel, la Aro, promit că vin mâine dimineața la clubul vostru, dar la ora nouă, fiindcă am tren la doișpe. Dar... la opt sunteți invitații mei la mic dejun la Aro. L-am dus cu Cezar la hotel și pe la două noaptea l-am trezit pe colegul George Ridichie la cămin și am început să pregătim sala clubului (aflată la subsolul facultății). Noi, eu și cu Cezar, la opt eram la braserie la Aro... și restul a decurs exact cum plănuise Teodor Mazilu... A fost o întâlnire plină de spirit și umor. Cezar Straton: Merci, Dragoș, pentru remember. Așa a fost! Noi doi, practic, ”l-am cărat în spate” pe marele scriitor T. Mazilu, de la Teatrul Dramatic până la Aro (noroc că nu era prea departe, plus că Mazilu era slăbuț, fizic, și încă era ”cooperant” la mers)... Și eu - ca tine, Dragoș - m-am gândit atunci, cum oare - în starea bahică în care era! - Mazilu și-a ținut cuvântul, promisiunea dată... Plus că am fost mândri de a lua micul dejun la Aro... unde nu prea intram noi, bieți studenți, și încă invitați de cine? Neprețuite amintiri...

Concerte.Apoi, concertele folk din marele amfiteatru - S II 1 - înaintea cărora aveam mari emoții (eu, Dragoș Agapescu, Ridichie...): oare vom putea strânge - era 1 leu intrarea (pusesem un coleg culturist, Popescu, la ușa amfiteatrului) - destui bani ca să dăm artiștilor? În cei ani 1978-1980, am plătit câte 200-300 lei celor care ne-au cântat în marele amfiteatru, S II 1: Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu & Sorin Minghiat (care au revenit pentru un alt concert), Radu Gheorghe etc... Cam asta a fost! PS. Niciunul dintre artiștii amintiți nu au pus - cinste lor! - aprioric, condiții bănești ferme (”cât puteți strânge... și voi, ca studenți... atâta e bun”, ne ziceau toți cei invitați).

Troțki.Coșbuc: ”Dar eu, eu o să le spun odată adevărul! Că-s, mila Domnului, om independent. Condeiul – adecă mai bine zis creionul, fiindcă eu scriu numai cu creionul – și hârtia știu că nu mi le-a lua nimeni! – Războiul mai poate dura vreo 4-5 ani și nu-i exclus ca România să mai intre o dată în acțiune. Troțki? Un jidan care mi-a rămas dator cu 5 lei, de pe vremea când petrecea în casa lui Gherea”. Îi spun bădiei Coșbuc cât de bine ne-a vorbit Sextil Pușcariu despre sentimentele nobile ale urgisitului de Gherea. Lucru pe care și Coșbuc îl confirmă: „Dar nimeni n-a izbutit să lămurească de se ține jidan sau creștin jupânul Gherea? Cât despre termenii călduroși ai lui Pușcariu, mă tem să nu fi fost ei altceva decât un ecou al afecțiunii ce-o prinsese Sextilică pentru fetișcana lui Gherea. O cam plăcea Sextil și ea unde-l vedea cu nasul coroiat, încă nu prea zicea ba!” (Lecca Morariu, Jurnal 1909-1919)

Potemkin.Potemkin, un „uliu al războiului”, a murit la finele lui 1791, nu departe de Iași. Doar moartea lui a lăsat loc tratativelor de pace, încheiate în ianuarie 1792, la Iași. Mare cuceritor de teritorii, dar și de femei, Potemkin nu a rămas insensibil la frumusețile locale, „formos coconitza”, seducând cu ușurință fiice și soții de boieri. A fost o perioadă în care clasa conducătoare din Moldova a luat cunoștință de fastul, moda și moravurile curții imperiale, cu ocazia banchetelor date de Potemkin. Despre decesul său, survenit ca urmare a unei pneumonii, au existat speculații că s-ar fi datorat unei otrăviri puse la cale de boierii încornorați.” (Sebastian Cătănoiu, A treisprezecea oră. Scurtă istorie a războaielor ruso-turce)

Subterfugiu (salutar) 31.XII.1917. Seara în librăria ”Sfetea”. Surpriză: Coșbuc! ,,Ei, atunci hai la un vin!” Hai! Și la vin să-l vezi: vervă inepuizabilă, voie bună fără de sfârșit: - Așa, asta-i treaba poeților! (...) Și iară, accese de pornologie, așa cum o au toți oamenii mari! Coșbuc: ”Iorga, de pildă, când ne-ntorceam de la Expoziția din 1906, în tren, despre jidanul care, dezbrăcat gol pușcă, de hoții Codrului Herței și surprins de fiică-sa cu inelul de aur mântuit (salvat de hoți – n.a.), fiind ascuns „acolo” (în anus – n.a.), se caină fetei: „Sara, Sara, cum n-ai fost și tu cu noi, că mântuiam și cai, și căruță, și tot!” (Lecca Morariu, Jurnal 1909-1919)

Picioare.O tipă intră într-un bar și vede un bărbat care stătea relaxat pe spate și cu picioarele pe masă, lăsând să se vadă că purta niște cizme de cowboy imense. Merge la el și îl întreabă: - Spune-mi, e adevărat că bărbații care poartă număr mare la încălțăminte sunt dotați pe măsură? - Ei, dacă ești curioasă de ce nu mergem să verifici? Pleacă cei doi și își petrec noaptea împreună. Dimineața, tipa, înainte să plece, îi lasă 100 de dolari pe noptieră. - Mă simt măgulit, spuse tipul! - Nu ai de ce. Banii sunt ca să îți poți lua încălțăminte normală, pe mărimea ta...

Măturat cu trandafiri.”Am vrut să ne începem textul cu o întrebare: care este singurul oraș din lume ale cărui străzi erau cândva măturate cu trandafiri? N-ați fi știut în veci că vorbim de Cernăuți. Doar că nouă ne plac lucrurile clare, iar măturatul ulițelor cu tufe de trandafiri e doar o legendă, pe a cărei veridicitate nu putem paria. Totuși, legenda există și este și imortalizată într-unul din monumentele orașului. Și chiar dacă nu ar avea nici cel mai mic sâmbure de adevăr, tot ar fi o metaforă nemaipomenită pentru a descrie unul din cele mai frumoase orașe din acest colț de Europă.” (barfadeiasi.ro)

”Răsplată”.Omul care a făcut Unirea. Comuniștii i-au luat tot, apoi l-au ucis în închisoare și l-au înmormântat lângă un gard. Basil Stoica, un diplomat cu ștaif, vorbitor și înțelegător de 14 limbi străine, a fost omul trimis de către Regele Ferdinand în Statele Unite, în 1917, pentru a le povesti americanilor despre Unire, despre identitatea națională. A cutreierat printre yankei, a susținut 60 de prelegeri. Apoi s-a întors în țară. Comuniștii i-au luat tot, l-au bătut la Jilava și l-au lăsat să moară de septicemie. Un erou uitat. Redescoperit de Doamna Lucia Hossu-Longin în ”Oamenii mari care au făcut România Mare”. (bucovinaprofunda)

Trup și suflet.Uneori, când anii fierb în ceaţă / ca un abur să mă rup, aş vrea / visul neguros să-mi moară-n faţă / trupul să vâslească-n urma sa. / Iar când luna ar dispare, stinsă / aruncând pe zări un con prelung / două păsări pe cărarea ninsă / ar ţipa, că nu se mai ajung... (Ion Lotreanu, n. 1940)