Doru POPOVICI

Alaltăieri, începând cu ora 16:00, m-am aşezat cu ochii în două televizoare şi un laptop pentru a urmări simultan şi integral toate cele 3 meciuri decisive pentru partea de jos a clasamentului Superligii. Cu două transmisii în paralel sunt de multă vreme obişnuit, însă cu 3 din acelaşi sport nu exersasem încă. Dacă ar fi fost vorba de sporturi sau programe diferite (unul de ştiri, un meci de tenis şi unul de fotbal, să spunem) probabil că mi-ar fost infinit mai uşor. Cumva, munca mi-a fost uşurată de meciul de la Iaşi, care la 0-2 a devenit neinteresant, lăsându-mă să mă concentrez pe cele de la Botoşani şi Clinceni. Dacă vă amintiţi, joi scrisesem tot aici că sper ca Botoşaniul să scape, ceea ce s-a şi întâmplat, oarecum conform scenariului prevăzut de mine: Hermanstadt era clar echipa mai obosită şi aproape complet detaşată, având obiectivul îndeplinit. Botoşaniul, în schimb, dincolo de ambiţia care era vizibilă, mi s-a părut haotic (în niciun caz din cauza antrenorului Grozavu, care merită toată stimă şi dragostea pentru performanţa de a fi salvat echipa care părea condamnată), cu jucători lipsiţi aproape total de inspiraţie, capul de lista fiind Ongenda, de care îl implor pe Valeriu Iftime să scape cât mai repede: este bezmetic şi stă în mod evident rău cu capul, chestie care explică şi de ce n-a reuşit să rămână nicăieri mai mult timp. E nevoie de câteva transferuri solide, vreo 4-5, începând cu un marcator şi cu un coordonator de joc. Surpriza supremă a venit de la Slobozia, aceasta reuşind nu doar propria salvare (sunt convins că depăşeşte şi barajul), ci şi retrogradarea lui Sepsi, echipa care la începerea play-out-ului era prima clasată din plutonul al doilea! Bravo, Botoşani, bravo, Grozavu! Nu-ncercăm la anu' un play-off?