Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
La periferia Sighișoarei, nu departe de șirul caselor din strada Andrei Mureșanu, printre arborii dealului limitrof și-a săpat bârlogul o ursoaică cu trei pui mărișori; cum apar în filmările de pe YouTube, pui din anul trecut.
Primăvară fiind, dincolo de adăpost, e vorba de ”școala vieții”, din care amenajarea acestuia face parte. Doar așa cândva, în vara anului viitor, peste încă o iarnă, puii se vor putea duce în treaba lor, ursoaica îndrăgostindu-se iar...
Dacă în locul ursoaicei ar fi fost o tigroaică sau o leoaică cu pui - sau femelele altor specii: leopard, hipopotam ori bivol african - foarte probabil că martorul stradal nu ar fi filmat liniștit scenele...
E destul să privim filmările de pe Transfăgărășan cu acei urși timizi, așteptând ca imprudentul om - aflat lângă mașină! - să scotocească prin bagaj spre a le întinde o bucată de pâine, spre a înțelege lipsa de agresivitate a acestei specii; o specie cu care și ”românii verzi” ar trebui să învețe să conviețuiască. Așa cum se întâmplă prin alte ținuturi cu urși: SUA și Canada fiind exemplu. Ba chiar și în câteva locuri cu urși albi care, carnivori fiind, sunt mai agresivi cu omul, în care văd o posibilă pradă.
”Românii verzi” - citiți-l pe Caragiale! - refuză însă prudența și mijloacele de apărare personale, preferând uciderea urșilor de către vânători, ei fiind doar niște bieți asistați social!
Majoritatea puturoșilor la minte, deși știu să se ferească de automobilele nesăbuiților, de cartierele și birturile rău famate, de grupurile de scandalagii stradali și de alte pericole permanente ale ”lumii civilizate”, în mândra lor ignoranță - unde lipsa empatiei și compasiunii fac casă bună cu frica și închipuielile fricii - nu pot înțelege dreptul la viață al altuia, animal sau om, decât dacă e vorba de animalele și de neamurile proprii pentru care, la o adică, ar face moarte de om... sau de urs: ceea ce se întâmplă mereu, rubricile de știri fiind pline!
De cinci ani, nu departe de frontiera nordică, e război. Dar nu un război ca în cărțile de istorie periate, presărate cu turniruri între lideri, cu eroism și fair play. Nu!... E un război rusesc! Unul cu jafuri, cruzimi de neimaginat, torturi și violuri, cu bombe aruncate peste oameni mergând la biserică de Florii, toate completând răpirea copiilor cu părinți uciși pe loc, anume pentru asta.
Și, ca și când nimic nu s-ar întâmpla la doar un pas, niște asistați social ai ținutului mioritic, robi ai confortului - învățați cu comoditatea și pântecul plin - nu înțeleg ce simplu e să te aperi de un urs urban sau, mai bine, să îl ocolești; asta presupunând - dincolo de prudență și atenție - dotarea cu un spray anti-urs... Să fie, acolo...
De aceea ei cer altor îmbuibați - de data asta, niște puturoși făloși, învățați cu banul nemuncit - și dotați cu arme, să ucidă toți urșii flămânzi care apar în orașele montane: pe la gunoaie, prin preajma cabanelor și pensiunilor cu bucătării și cantine binemirositoare.
Handicapații pomeniți la început, ca și cei cărora le cer ei ajutorul, au nevoie de o lecție, pesemne... Una dură, la marginea vieții... Mă gândesc la o lecție precum războiul amintit: amarnic, crud și nemilos, dus cu arme moderne... Au nevoie de o lecție în care să simtă pe piele proprie cât de greu e să scapi de o dronă sau de soldatul care urăște și-ți pune gând rău, văzând în tine un dușman personal... Ursul din strada amintirii?... Floare la ureche!... Caz în care acești nevolnici ar înțelege - de voie, de nevoie și om cu om - că fiecare trebuie să își poarte sieși de grijă, să se ferească și, fără să ceară ajutor, să se apere... Cel mai adesea, ineficient!
Abia atunci, poate, handicapații ăștia numeroși - întregi la trup, dar cu puțină minte - ar înțelege cât de bine le era pe vremea când, pace fiind în preajma lor, pe străzi - ici și acolo - rar, se plimbau urșii...; urșii flămânzi cu ai lor pui lihniți, a căror moarte o cereau. Abia atunci acești oameni de nimic, prea învățați cu binele, s-ar trezi... Prea târziu, firește, simțind cum părerea de rău după întregul unui timp bun îi cuprinde.
Iar vânătorii - „vitejii” ucigași ai inocenților cu blană - aflați de data asta în aceeași oală cu primii, vor simți deopotrivă frica, durerea și chinul glonțului.
Să fie oare nevoie de un război pentru a crește în oameni iertarea, empatia și compasiunea? Și iubirea pentru toate cele aflate în Marea Lucrare Divină?...
