Mircea Radu IACOBAN

Vasăzică așa: după trei ani de cercetare (posibil finanțată de stat) doctorandul își va primi diploma și, de acum încolo, până la senectute primește lunar consistentă rotunjire de salariu din partea aceluiași generos (și costeliv) stat român. Bolojan ar vrea să sisteze semirenta și, desigur, sumedenie de dr. protestează. Mă număr printre ultimii mohicani în stare să susțină orice rășluire în domeniul științei și culturii, numai că, pare-se, nimeni nu vrea să vadă și finanțarea doctoratului-degeaba! Autonomia universitară îngăduie fericit necenzurarea tematică a tezelor, libertatea cercetării înscriindu-se firesc în libertatea generală de creație: nu există tărâmuri interzise și subiecte prohibite. Se pretinde doar atât: „teza de doctorat trebuie să fie rezultatul activității proprii de cercetare științifică a studentului doctorand și să conțină rezultate originale în domeniul cunoașterii științifice”. Ceea ce, la o primă și mai pedestră vedere, ar lăsa loc întrebării dacă se justifică efortul financiar al statului, cât și implicarea administrativă a universităților, în cazul unor teze doctorale de genul „Sens imanent și sens transcendent în teoria și practica caligrafiei japoneze Shodo” (la Universitatea Cluj-Napoca – cu îngrijorare mă gândesc că pot urma la cercetat caligrafiile kaisho, gyosho, sosho, tensho, reish ș.m.a.). Ori „Biografia lui André Maurois” (Universitatea Iași) – care, desigur, ne va îngădui să arătăm (prin „rezultate originale”) francezilor că nu-și cunosc până la capăt biografiile scriitorilor din Hexagon, fiind necesar un sprijin doctoral românesc sponsorizat spre a-i dumiri. Cu siguranță, instituția doctoratului nu poate fi privită, înțeleasă și apreciată în mod strict utilitarist, minimalizator și de-a dreptul vulgar: orice etaj al civilizației umane poate și trebuie să fie investigat fără a i se pretinde numaidecât cercetării un rezultat imediat, palpabil și, de s-ar putea, productiv. Bine ar fi să putem susține cu lei românești oricare cercetare din nesfârșitele teme ale lumii, dar...

                                                          *

Știri pe surse: (evident, fantazez) După efectul modest al moțiunii împotriva Ursulei, liderul planetar George Simion pregătește o nouă bombă de cenzură. Și cum toată viața a țintit decis în sus și numai în sus, liderul AUR consideră că a venit momentul să ia taurul de coarne și să-l treacă la refec pe însuși Dumnezeu. Moțiune de cenzură! Acuzele: nedemocrație flagrantă generalizată (după 2000 de ani, pe lumea asta tot unul are și altul n-are), trădare de țară (cine alții mai presus de infamii PSD-PNL au îngăduit distrugerea României?), persecutarea opoziției (Scaraoțchi este la vedere constant marginalizat), distrugerea familiei prin tolerarea LGBT, proliferarea războaielor (Dumnezeu nu-l lasă pe Trump să facă în juma′ de oră pretutindeni pace), susținerea scandaloasă a coreligionarilor săi evrei, ș.m.a. – că de cauți hibe, musai găsești. Cât privește susținerea parlamentară în grădina raiului, Simion mizează că vor afla niscaiva protestatari și printre sfinți, de n-or fi uitat de tot că și ei fost-au odată și odată oameni. Va mai lucra în draci și necuratul, în cei cu coarne având Simion adevărata bază, alături, discret, aliniindu-se oștenii pravoslavnici ai lui Putin. Autorul moțiunii de cenzură cerească este sigur că n-are sorți de izbândă: una-i să te lupți cu Ciolacu, și alta cu Dumnezeu! Dar va face niscaiva vâlvă. Atâta știe și atâta face, cu osebită stăruință!

                                                          *

Nu-i chip să faci omletă fără să spargi ouă! Toată lumea o știe și-o recunoaște, mai puțin politicienii noștri care, la o adică, acceptă sacrificii, dar de-i de crăpat niscaiva ouă, să se golească cotețele celorlalți. Ori barem, cum spunea Caragiale, „să se schimbe primesc, dar să nu se modifice nimic.” În sus, țara s-a boierit peste poate, dar înțelegere și obediență se cere acolo, jos, unde cuibăresc mărunțele și oblojite ouă costelive. În aproape toată lumea civilizată se practică impozitarea progresivă, la noi nu, fiindcă vrem egalitate, dar nu pentru căței! Țara arde, adunându-și trudnic firfiricii, și noi nu ne atingem de cei care realmente ar avea de unde da. Nu le pretinde nimeni luna de pe cer, ci doar o măruntă (pentru ei) contribuție într-un moment în care România se clatină. Ceea ce, în altă împrejurare grea, a cerut în 1857 Moș Ion Roată, invitându-i să asude la urnirea pietroiului și pe boierul care-i chema doar pe țărani s-o facă! În plină jale financiară, unii încă solicită aberant, în stradă, noi creșteri salariale, iar  sindicatele anunță grevă generală. Nu spun că n-au și dreptate, că n-ar mai putea de bine, dar chiar ăsta să fie momentul?