Mircea Radu IACOBAN

În pragul unei astfel de nişe am găsit ceva ce părea ghiulea sferică de tun. Deși roasă adânc de rugină, era prea grea s-o luăm în barcă. Tot pe-acolo, după ce am dat la o parte stratul de moloz din care răsărea un „ceva” colţuros şi ruginit, am scos un fost sipet metalic. Balamalele încremenite n-au îngăduit deschiderea capacului decât după ce am folosit o vâslă pe post de rangă. Deziluzie: era gol. Odată şi odată va fi tăinuit fie juvaiere, fie urice, ispisoace, înscrisuri de danie, de moştenire, adăpostite pe vremea năvalelor celorlalte veacuri... Am filmat sipetul, dar nu l-am putut lua cu noi din pricina marginilor tăioase ce puteau străpunge cauciucul bărcii. Cum Coboltul începea să dea semne de sleire, a trebuit să hotărâm: înaintăm sau întoarcem? N-am mers până la capăt fiindcă undeva, în stânga, raza tot mai ștearsă a reflectorului descoperise alte câteva trepte de piatră urcând din apă. Ajunşi acolo, am dibuit o altă posibilă ieşire, la fel de obturată cu tot soiul de rămăşiţe năclăite – frânturi de mobilă, doage, mături, precum şi nelipsitele navete hrentuite probând și vremuri ceva mai apropiate... Una câte una, le-am scos din grămadă şi le-am dat drumul în apă. De ude şi putrede ce erau, s-au dat imediat la fund. Barca nu încăpea prin noua ieşire, aşa că am dezumflat-o parțial, spre a putea ajunge într-un alt beci străvechi, tocmai sub Casa „Michel Daniel”, de pe fosta stradă „6 Martie”. În ruină şi nelocuită, clădirea (în ultima vreme fusese cămin al Liceului sanitar) am recunoscut-o după tavanele pictate şi monumentala scară interioară (nici casa, nici strada azi nu mai există). Și aici apare nedumerirea: porniserăm de la Casa cu absidă și am ajuns la cea a bancherului Michel Daniel, amândouă de-a lungul deceniilor au fost în proprietatea familiei bancherilor Daniel, cei care au fondat Marnorosch Blanc, întâia bancă de la noi, cu rol hotărâtor în dezvoltarea tânărului stat român. De ce să fi fost nevoie de trecerea... lacustră? Va fi fost singura printre tunelurile Iașilor? O fi existat prin aceste spații întunecate o circulație ocultă – de cine clădită, când și de ce utilizată? Poate da, poate nu, dar, oricum, atestă o posibilă nouă destinație în neștiuta lume a tunelurilor ieșene. Și pe vremea aceea secretele se păstrau trudnic și cu nespusă grijă. Cine știe ce taine s-au prefirat pe-acolo, că nu degeaba se construiau poteci pe ape mai marilor Iașiului, cu astfel de ieșiri ascunse! Întrebări care nu s-au pus, și-i prea târziu pentru regrete...Cum se vede, n-am putut parcurge galeria principală până la capăt. Presupuneri privind rostul şi rolul întregii construcţii subterane, despre care puțini au scris şi mai nimeni nu le-au văzut (le amintește, într-o carte a sa, iscoditorul Constantin Mitican, dar tot evocând o semnalare de-a mea). Neîndoielnic, temeinicia constructorului ieşean, dialogul său cu eternitatea, pot fi evidenţiate mai ales în etajul superior (mănăstirile-cetate fiind amplasate pe forme de relief dominante), dar și în etajul inferior, unde s-au fost edificate zone protejate, probabil cu funcţie dublă. Altfel, de ce ar fi avut nevoie apele pentru ieșiri tainice din și către inima târgului? Dacă toate noile construcţii din „centrul civic” ar fi fost atacate concomitent, probabil s-ar fi sesizat amploarea sistemului și mai ales continuitatea lui. Cum, însă, şantierele s-au deschis la date diferite, mult distanţate în timp, la fiecare s-a aflat un beci inundat „al ei” (de fapt, porţiune de galerie) pe care s-au grăbit să-l umple cu pământul din excavaţii. Filmul cu pricina, de 25 de minute, s-a difuzat de TVR în anii ′70, la emisiunea „reportaj de scriitor”. Mai sunt vârstnici telespectatori care și-l amintesc. Neîndoielnic, a fost păstrat în arhivă. Eram prea tânăr să mă fi gândit atunci la prezervare și eventuală recuperare, așa că acum, încercând să-l găsesc în arhivele TVR, mi-am dat seama că, din păcate, nu-mi amintesc niciuna dintre datele elementare de identificare (anul, ora, ziua, luna, programul, emisiunea ș.a.), așa că la toate demersurile, unele scrise, n-am primit vreun răspuns încurajator. Lumea subterană ascunsă cândva sub actualul Centru civic al Iașului nu mai există. Poate vreodată, cândva, se va regăsi barem pelicula, și și-ar afla loc printre puhoiul de „bombe” minore și răsuflate care ornează ceas de ceas televiziunile noaste!