Mircea Radu IACOBAN

Acum, ajunși în fața turului al doilea al alegerilor, aș zice că toate-s prea fierbinți și prea neobișnuite pentru a se putea emite judecăți întru totul limpezi. Este, totuși, prea devreme să-l regretăm pe Iohannis (!) și prea târziu să ne căinăm pentru boacănele politice din ultimii ani. Gazetărește, îmi propun două-trei zile de meditație: mai mult ca oricând este nevoie acum de ceva liniște, cugetare temeinică și înțeleaptă; adevărat, niciodată nu-i prea târziu – dar clătinarea țării din temelii n-ar trebui să ne facă să uităm că trăim o singură dată și risipirea de ani bezmetici n-o compensează niciodată nimeni. Întru ieșirea din încordarea politică a momentului, propun o tonică (zic eu) revenire la un uitat „a fost odată”. Se întâmpla acum exact 40 de ani, în primăvara lui 1985. Năstrușnicul George Pruteanu a inițiat o anchetă la apariția numărului 1000 al revistei ieșene „Cronica” (săptămânal care apărea atunci, la Iași, într-un tiraj de 30.000 exemplare și se difuza în toată România). Văzută azi, pagina în sine poartă o anume stranietate, deoarece pare un conclav al umbrelor în care s-a insinuat un intrus: toți cei din conducerea primă a „Cronicii”, cu excepția sussemnatului, au trecut de mult Styxul, urmați apoi și de Pruteanu, semnatarul anchetei. Și-i ciudat să-ți vezi poza într-un cvintet al dispăruților, darămite să afli planurile de viitor ale unor dezmoșteniți... de viitor! Participă la discuția din 1985 Const. Ciopraga, Corneliu Ștefanache, N. Barbu, Corneliu Sturzu și sussemnatul. Pe parcurs, mai sunt „agățați” redactorul Aurel Leon și colaboratorul Mihai Drăgan, și ei trecuți în lumea umbrelor. Ciudată senzația să te afli, parafrazând un titlu al lui Marin Sorescu, „singur printre răposați”! Întâia întrebare a lui Pruteanu era, bineînțeles, cu tâlc: „Ce ați îndrepta/modifica în numărul 1, din februarie 1966, dacă l-ați face din nou?” Deși semnatarul anchetei anticipa firești deosebiri de vederi („nu s-a sperat într-o jovială ciocnire de cupe de șampanie verbală”), surprinzător, toți intervievații, într-un glas, dau un singur răspuns: l-ar face tot așa! Ceea ce, într-un fel, s-a validat și materializat ulterior prin apariția revistei „Cronica veche”, construită identic și cu aceeași rubricație ca revista antecesoare. Dispărută și ea… Din păcate, cei care la apariția de răscruce a numărului 1000 și-au menținut fără rezerve opțiunile publicistice din 1966 nu mai avut cum să vadă „Cronica rediviva”, iar pe unde se vor afla acum sufletele lor, în prelungul stand-by al așteptării trâmbițelor judecății de apoi, gazetărie nu cred a se face. Întâi de toate fiindcă Scaraoțchi prea se amestecă într-ale ziaristicii... Intuiesc, însă, și altă explicație decât aceea pur sentimental-nostalgică pentru post-validarea numărului 1: în 1966 (anul apariției revistei) exista o anume deschidere, și iluzia unei oarecari libertăți a opiniilor. An de an, pe măsura strângerii șurubului ideologic, a exceselor „îndrumării” și a radicalizării cenzurii, transmutată dintr-un malefic organism statal purtător al detestatei ștampile pătrate în subconștientul panicat de-a binelea al redactorului timorat, s-a ajuns la surdinizarea vocii săptămânalului ieșean, la domolirea nervului publicistic, tonusul general situându-se evident sub acela al primei perioade. O altă întrebare a lui Pruteanu cerea detalii privind „cel mai important text al dvs. pe care l-ați publicat în paginile revistei”. Răspunsurile oscilează între „nu-mi amintesc” și „toate au fost importante”. N-am avut de ce să ezit: „articolul prin care propuneam înființarea unei edituri la Iași”. Care avea să se numească „Junimea”. La nașterea noii case de presă, ce avea să devină, în timp, brand cultural ieșean, „Cronica” a avut consistentă contribuție, menținând caldă ideea și agitând apele (stătute) până la finalizarea din 1989. Iată altă mostră de răspuns. Aparține prof. Const. Ciopraga: „Eram mai tânăr cu 1000 de săptămâni, ceea ce raportat la 3-4 mii cât se desfășoară viața unui om, înseamnă mult. În forul meu lăuntric, aspiram ca întreaga mea activitate să contribuie – în măsura disponibilităților – la revigorarea culturii în această parte a țării. Mă simțeam dator, cum dator mă simt și astăzi.” Îmi place să cred că profesorul nostru a plecat dincolo cu sentimentul datoriei împlinite… Un gând bun pentru cei ce au fost primii: au slujit cultura în vremuri grele, având credință în litera scrisă, în pagina cărții și-n fila gazetei. Și barem n-au avut cum să vadă (și să nu creadă) degringolada generală de azi.