Doru POPOVICI

Pare a fi programat: de câţiva ani, pe vremea asta, de parcă nu mi-ar ajunge emoţiile, suferinţele şi (mai rar) bucuriile pe care mi le aduc Real Madrid sau Ronnie O'Sullivan, mai am de suferit şi cu Botoşaniul, nu pe bază de vecinătate geografică, ori de pescuit șalăi pe Prut, ci, desigur, tot din cauza fotbalului. Anul trecut mi-am spus că a fost ultimul în care FC Botoşani se joacă cu nervii şi cu inimile suporterilor (ajunse adesea în prag de infarct) şi că după salvarea aceea aproape miraculoasă, noul sezon va oferi o altă echipă, nu în privinţa componenței lotului (unul chiar bun, şi atunci, şi acum), ci a abordării cu mai mult nerv, cu altă atitudine, a etapelor de campionat. În loc de asta, am avut parte de încă un sezon în care fazele entuziasmante şi golurile de excepţie au alternat cu evoluţii letargice, în dorul lelii, de parcă unii dintre jucători evoluau sub ameninţarea cu ceva: cu glonţul, cu deportarea, cu vânzarea la vreo echipă din judeţ... Şi anul trecut, şi în actualul campionat, favoritul meu a fost Florescu, pe care îl vedeam acum vreo doi ani ca fiind posibilul "cap limpede" de la mijlocul terenului, chiar şi la echipa reprezentativă... În loc de asta, Florescu a ales să se haiducească în februarie anul acesta, semnând un contract cu o echipă de care sunt absolut sigur că nimeni dintre dumneavoastră n-a auzit până în acel moment: Yelinay Semey! Cum, de unde? Din Kazahstan, nu era limpede!? În acest moment, cu două etape înaintea finalului, FC Botoşani ar fi putut fi salvată dacă în ultima etapă, în ultima secundă, un împiedicat de import (nu pot să spun "un negru", că mă trage de urechi CNCD!) n-ar fi tras ca un idiot penalty-ul. E clar că la retrogradare lupta e mai aprinsă decât în play-off. Şi sper că Botoşaniul să supravieţuiască încă o dată.