Jocul & Joaca - treziri centrifugale ale ființei

„Când începi să gândești, începi să fii măcinat” (Albert Camus în Mitul lui Sisif)

Existența umană, a priori, într-o lume aparent profundă, dar structural limitată, este o căutare continuă, în care omul nu cunoaște în totalitate convențiile jocului existențial. El percepe doar regulile care i se arată zilnic, filtrate prin propria experiență subiectivă.

Conceptele filozofice de l’en-soi („în sine” – realitatea obiectivă, independentă de conștiință) și le pour-soi („pentru sine” – conștiința reflectivă și deschisă), introduse de Jean-Paul Sartre, încearcă să explice ruptura fundamentală dintre obiect și subiect. L’en-soi caracterizează lumea inertă, fixă, care „este” pur și simplu, fără a fi conștientă de propria existență. În opoziție, le pour-soi definește omul ca ființă conștientă, capabilă de reflecție, libertate și devenire.

Această dualitate rezonează și în gândirea lui Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, unde afirmă: „Omul, structural și existențial, se găsește într-o situație de două ori precară. El trăiește, pe de o parte, într-o lume concretă, pe care, cu mijloacele structurale disponibile, nu o poate exprima; și, pe de altă parte, în orizontul misterului, pe care nu-l poate revela.”

Blaga sugerează că omul este prins între două lumi: una concretă, dar inaccesibilă în esența ei, și alta transcendentă, dar de neînțeles în totalitate – o dublă limitare ce amintește de ruptura dintre l’en-soi și le pour-soi.

O paralelă interesantă poate fi făcută între această dihotomie filozofică și distincția dintre joc și joacă:

Jocul, ca produs cultural, presupune reguli clare, structură și conștiență. El se apropie de le pour-soi, pentru că implică reflecție și raportare activă la lume.

Joaca, în schimb, este spontană, instinctuală și adesea irațională. Aceasta evocă l’en-soi, fiind o formă de existență nedeterminată de conștiință, dar profund prezentă.

În limba latină, „jocus” însemna „glumă”, iar „ludus” – „amuzament”. Din punct de vedere filozofic și estetic, jocul și joaca se diferențiază profund. Totuși, lumea în sine continuă să existe. Poți intra sau poți fi prins în jocul dragostei, al hazardului sau în cel al vieții și al morții.

Johan Huizinga, în celebra lucrare Homo Ludens, definește ludicul ca pe o formă de echilibrare a existenței umane. Fie că vorbim despre jocul întâmplării sau despre cel al literelor risipite cu pasiune de către autor, jocul este adânc înrădăcinat în structura lumii.

Dar oare jocul din spatele l’en-soi nu îndeplinește și un rol cathartic? Jocul dizolvă bariera superficialului și aduce un fior de verticalitate și înțelepciune.

„N-am făcut altceva. M-am jucat. Nu sunt vinovat. M-am jucat”, spune Tudor Arghezi în Ars Poetica.

Paradoxal, fiecare om este condamnat să se joace, să-și traseze limite în funcție de regulile impuse în le pour-soi. În plus, nu e greu să joci – e greu să te oprești, după cum spune un proverb polonez.

„Creația este un miracol”, afirmă „meșteșugarul cuvintelor”.
Dar această creație nu este doar extaz – ea devine, treptat, o lucrare de tăiere, de transformare. Artistul renunță la sine pentru a crea. Coboară la arhei, la oamenii săi interiori cu care se joacă, pentru a țese cu fir de aur elegia frumuseții – spre bucuria celorlalți.

Prin jocul creației, nu doar literele alcătuiesc pirueta himericului, ci și emoția autentică născută din libertatea jocului, din lipsa convențiilor. În artă, nu există reguli absolute – ci doar deschidere spre o împlinire adevărată. Artiștii nu sunt mereu hedoniști, ci purtători ai frumosului.

Astfel, jocul creației poate aduce atât voluptate, cât și constrângere:

„Poetul nu este un meșteșugar / Ce își vinde munca / Mâinile și mintea lui sunt veșnice”, completează Arghezi.

Un element care frapează este faptul că, asemenea bătăii inimii, logosul se moștenește. În Scrisoare cu tibișirul, Arghezi notează cum sângele, cu o lingură de sânge, se face. Pentru ca un cuvânt să capete forță ezoterică, trebuie să se contracte ignoranța. Scriitorul devine un ac voltaic al acosmicului.

În Aisbergul poeziei moderne, Gheorghe Crăciun vorbește despre posibilitatea de evadare. Poezia se autosalvează din închisoarea de catifea a limbajului. Încătușările didactice ale gândirii și expresiei se dizolvă, iar actul creației devine un regal al necunoscutului.

El introduce concepte precum action poetry – o mișcare în care emoțiile se cristalizează, nu ideile. Cititorul devine participant activ, el are realitate deplină în actul poetic.

În fond, poezia – acest „voluptuos joc de icoane” – a evoluat de-a lungul literaturii. La început, era un joc structurat de reguli (rimă, ritm, măsură). Treptat, acestea s-au camuflat, iar poezia a devenit joaca interioară a poetului.

W.C. Williams afirmă: „Un poem este un mic univers complet” – la fel ca tărâmul jocului.

Copiii se joacă de-a adulții, încercând să redea o realitate. În literatură, experiențele devin doar puncte de plecare pentru creație.

Recent, citind un fragment de Frank O’Hara, am descoperit ideea că: „Atunci când scrii, te bazezi pe instinct. Primul gând, primul sentiment trebuie transpus imediat pe hârtie.”

Dar în acest caz, care este misiunea cititorului? Trebuie să respecte reguli? Sau este, la rândul său, prins în jocul creatorului de artă?

În concluzie, jocul și joaca sunt treziri centrifugale, care se pictează zilnic în conștiința umană. Fie că este vorba despre jocul hazardului, al dragostei sau al creației, ele reflectă pulsația profundă a existenței.

Aceste dimensiuni ale jocului radiografiază, în toată sacralitatea lor, esența celor două concepte fundamentale: l’en-soi și le pour-soi.

În fiecare zi, omul oscilează între lumea „în sine” și cea „pentru sine”, între instinct și reflecție, între joacă și prezentul rece.

Bianca NATI