Dumnezeu are ultimul cuvânt

Moartea nu poate fi decât copleşitoare, amintindu-ne doar de micimea noastră. Ce rămâne după noi? Un copil? O casă? Un copac? O slujbă memorabilă a unui preot dedicat şi convins? Rămânem doar ca o poză stingheră într-un colţ de cameră prăfuit? După un timp, poza dispare într-un sertar, aruncând uitarea peste chipul cândva plâns.

E imposibil să dispară totul după...

La ce bun atunci Sacrificiul? Dumnezeu Şi-a sacrificat Fiul pentru ceva, un Ceva în care noi să credem şi care transformă moartea într-un simplu pas spre Altceva. Nu poate fi doar un mare şi întunecat gol dincolo. Pentru că asta ar însemna că dincolo nu e El.

Şi o viaţă în care crezi în El, sfârşită într-un mare nimic... greu de crezut. Rămân după noi, sunt sigură, faptele bune. Se contabilizează undeva, ca şi iubirea pe care am dat-o necondiţionat. Rămâne lacrima oferită celui care ne-a făcut rău.

Rămâne iertarea dată celui care ne-a chinuit sufletul. Rămâne mâna întinsă spre cel neajutorat, care nu poate oferi nimic în schimb.

Rămâne vorba bună spusă unui criminal, când toată lumea ştie că nimic nu îl va putea schimba, dar Dumnezeu vrea să îi spună, prin tine, că îl iartă.

 Rămân felia de pâine şi paharul cu apă date celui înfometat şi însetat. Nu cred că ne aşteaptă marele gol negru dincolo. Cred că ne aşteaptă doar El. Şi asta îmi e suficient să merg mai departe, ascultând, din când în când, un Albinoni ce îmi aduce aminte că, totuşi, totul e trecător.

Moartea e onestă. Nu promite niciodată nimic, nu face compromisuri şi nu negociază pe la spatele tău. Apare fix când trebuie să apară, după un calendar doar de ea ştiut. Şi de Cel care a creat calendarul. Apoi, după ce apare şi face ce are de făcut, te pune la pământ. Şi pleacă, luând cu ea tot ce credeai că ştii despre viaţă. Te transformi în cioburi, mici şi multe, cu margini ascuţite, cioburi atât de ascuţite încât se zgârie unul pe altul, ca durerea să rămână constantă. Şi atotcuprinzătoare.

Cioburile uneori îşi amintesc de cum erai acum câteva zile şi prind viaţă, pentru câteva clipe. Iar viaţa asta e atât de dureroasă, încât cioburile se hotărăsc să redevină cioburi. Căci pare mai uşor să sângerezi de durere decât de amintire. Probabil că din ţărână suntem şi în ţărână ne întoarcem, dar, între aceste două momente, devenim cioburi care taie şi ­înţeapă, şi rănesc până la autodistrugere. Şi totuşi… Cioburile au capacitatea de neînţeles de a detecta, la capătul Aleii de cioburi care am devenit, o mică, palidă, tremurândă Lumină… E Credinţă.

În momentele în care cioburile par a se transforma în sânge, îşi aduc aminte de un Cuvânt. De o frază dintr-o predică, ce părea fără sens atunci. Îşi amintesc că Cineva, nu mai ştim cine, le povestea că suferinţa aduce rod. Că lacrimile de sânge pot deveni lacrimi de bucurie. Că durerea ce pare a fi acum pur şi simplu respiraţia ta poate fi împărţită şi uşurată de şi cu ­Altcineva. Adăpost la umbra Crucii. Acolo totul devine suportabil.

(Magistrat Adriana Stoicescu, sursa: Ziarul Lumina)