În viața noastră suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupați

Toți cei care doresc să se inițieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniștii. Pentru a o găsi, nu e nevoie să mer­gem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activitățile, pentru a intra în cămara noastră și „închizând ușa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”. În viața noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupați, mereu avem ceva important de terminat și ni se pare că timpul pe­trecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv.

Însă experiența dovedește că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastro­fal, bunul mers al activităților noastre zilnice, așa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învață să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenție, disciplinează mintea și, în cele din urmă, ne face să câștigăm timp.

„Nefericirea oamenilor provine din­tr-un singur lucru: că nu știu să rămână liniștiți, într-o cameră.” (Blaise Pascal)

Lipsa gustului pentru singurătate și liniște ‒ aceasta este boala omului contemporan. Foarte multă lume evită liniștea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva cu care să-și umple acest gol: oamenii aceștia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-și crea iluzia unei vieți efervescente și foarte pline. Însă viața cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele și gândurile se liniștesc, când problemele vieții pământești trec pe planul doi, iar în sufletul omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezența Sa.

Sfinții Părinți spun adesea că rugăciunea născută din liniște trebuie să fie simplă și sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este asemănătoare aceleia a unei legături dintre tată și fiu:

„Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ți se împrăștie mintea. Un cuvânt al vameșului L-a făcut pe Dumnezeu îndurător și un cuvânt spus cu credință l-a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuiește minții năluciri și împrăștiere. Iar un singur cuvânt o adună” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș).

Credința ca de copil trebuie însoțită de un sentiment de adâncă smerenie:

„Umblă cu simplitate și nu întru cunoștință înaintea lui Dumnezeu. Căci simplității îi urmează credința, iar subțirimii și disputei gândurilor, părerea de sine. Și acesteia îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ și ca un vierme, și ca un prunc care se bâlbâie. Și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștință, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învrednicești de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinți spre fiii lor încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe).

(Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, pp. 273-275, Sursa: Doxologia.ro)