Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Aşa cum avem nevoie de hrană pentru trup așa avem nevoie de hrană şi pentru suflet, căci ce este hrana pentru trup, aşa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,ce este apa pentru peşte, așa este rugăciunea pentru sufletul credinciosului”
Rugăciunea, cel mai intim dialog între om şi Dumnezeu, este o adresare plină de sinceritate, naturaleţe şi de dăruire tainică a fiului faţă de Părintele său. Această stare vine dintr-o simţire lăuntrică, omul fiind povăţuit de propriile bucurii sau necazuri să-şi plece genunchii înaintea lui Dumnezeu.
Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în viața lui pământească, a avut nevoie de rugăciune, noi, care suntem păcătoși și nevrednici, de ce nu am avea? Botezul lui Iisus a fost însoțit de rugăciune. Înainte de a-și alege apostolii, în zorii fiecărei zile, înainte de Schimbarea la față, înainte de a-l învia pe Lazăr, înaintea mântuitoarelor sale pătimiri, Mântuitorul nostru s-a rugat. Din Noul Testament, avem model de rugăciune de la însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne-a lăsat rugăciunea ,,Tatăl nostru” care este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm" (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească.Însă, auzind replica Mântuitorului Hristos: Nu ştiţi ce cereţi!, adresată fiilor lui Zevedeu când aceştia au cerut privilegii care nu ţineau de demnitatea unor apostoli, ne dăm seama că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. Aceste reguli ţin de modul de adresare şi de Persoana celui care îţi ascultă rugăciunea. Astfel, în rugăciune, putem să-L slăvim pe Dumnezeu, să-i mulţumim pentru dragostea pe care o arată faţă de noi şi să-i cerem ca bunătatea Lui să se reverse asupra noastră şi atunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de obşte, acasă, în intimitatea camerei noastre, pe stradă, la serviciu, rugăciunea devine mod de viaţă.
Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia pe contemporanii săi ca, pe lângă alte fapte bune, să se roage neîncetat. A ne ruga neîncetat înseamnă a ţine legătura permanent cu Dumnezeu, a ne aduce aminte cu mulţumire şi cu dragoste de toate binefacerile primite de la El : „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi" (I Tes. 5, 17-18). Faptele, gesturile, cuvintele, gândurile sunt raportate la Dumnezeu, astfel încât omul transformă totul în rugăciune, se roagă neîncetat. Dar pentru omul care se roagă numai cu buzele, însă mintea îi este risipită, rugăciunea aduce vreun folos? Ne răspunde Sfântul Macarie cel Mare: ,,Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!”, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune că ,,Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii”. Rugăciunea susţinută disciplinează firea, creează obişnuinţa de a veni înaintea lui Dumnezeu la anumite ore. Un scurt respiro de 5-10 minute, dimineaţa şi seara, în cele 24 de ore ale zilei, de la care să nu abdicăm, să nu negociem, este timpul nostru pe care l-am câştigat pentru veşnicie. Omul trebuie să se roage şi când nu simte nevoia, chiar şi atunci când nu are dispoziţia necesară. Incapacitatea de a ne ruga se datorează firii noastre umane păcătoase, care doreşte mai mult cele contrare lui Dumnezeu, şi nu cele fireşti. În lupta cu noi înşine căpătăm o altă percepţie despre relaţia noastră cu Dumnezeu, iar rugăciunea nu mai este înţeleasă ca obligaţie. Rugăciunea, pe acest fond, rodeşte din belşug. Se activează în noi credinţa, cea care face ca rugăciunea noastră să aibă putere şi siguranţă. De aici şi îndemnul Mântuitorului: ,,Toate câte cereţi, rugându-vă, credeţi că veţi lua şi veţi avea” (Marcu 11, 24). De asemenea, nădăjduim şi ne punem încrederea în iertarea şi milostivirea Lui, aşa cum spune Psalmistul: ,,Nădăjduieşte în El şi El te va călăuzi” (Psalmul 36, 5). Însă rugăciunea pornită din credinţă şi întărită de nădejde trebuie să fie pătrunsă de dragostea faţă de Dumnezeu. Cel care se roagă puţin, se va ruga din ce în ce mai puţin şi va rămâne la o înţelegere măruntă, deformată, a rugăciunii şi rosturilor ei. Fiind întrebat părintele Porfirie din Muntele Athos dacă diavolul se sperie de rugăciunile făcute de credincioşi, a răspuns că ,,diavolul nu se sperie de rugăciuni făcute când şi când, ci doar de programul de rugăciune şi de metanii...”. Cum se face totuşi că noi avem un program fix pe care-l respectăm cu stricteţe (cafeaua de dimineaţă, ştirile, serialul preferat etc.), dar când e vorba de rugăciune, renunţăm cu mare uşurinţă? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu este prioritar în viaţa noastră!
Important este ca la rugăciune să ne concentrăm atenţia la cuvintele rostite sau gândite pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, ci să „coboare” în inimă. De asemenea în inimă sălăşluieşte harul Duhului Sfânt de la botez. O rugăciune care se opreşte la nivelul minţii (al creierului), fără să angajeze inima, rămâne o rugăciune pur raţională, seacă. Pentru ca mintea să coboare în inimă şi odată cu ea rugăciunea, trebuie să ne rugăm cu multă atenţie, cu evlavie şi cu smerenie, recunoscându-ne starea de păcătoşenie. Atât monahii, cât şi mirenii au aceeași datorie pentru a urca spre culmi duhovniceşti pentru a ajunge la țelul comun care este mântuirea. Când Hristos spune: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48), El se adresează tuturor oamenilor, indiferent de poziţia lor în societate sau în Biserică. Deşi căile de vieţuire sunt diferite pentru monahi şi pentru mireni, totuşi ţinta este aceeaşi, mai ales în ce priveşte rugăciunea.
Mai mult decât cea particulară, rugăciunea în Biserică înalţă sufletele credincioşilor şi le face să simtă mai mult frumuseţea, măreţia şi puterea sfintelor slujbe. Adunându-se la rugăciune în comun, credincioşii sunt îndemnaţi să înlăture şi să uite întâmplătoarele neînţelegeri dintre ei şi să se unească în dragoste către Dumnezeu şi în dragoste creştinească între ei; astfel uniţi, ei sunt mai tari şi mai îndrăzneţi în înfruntarea ispitelor celui viclean, precum şi în învingerea greutăţilor nelipsite vieţii. Prin rugăciunea comună, se arată şi în afară unirea cea lăuntrică a credincioşilor, unire prin care toţi fiii Bisericii formează un trup tainic, trupul lui Hristos; de aceea, rugăciunea obştească are multă putere şi aduce mult folos credincioşilor, fiind, îndeosebi, bineplăcută lui Dumnezeu.Fiecare credincios ar trebui să se străduiască, pe cât va putea, să se unească, în rugăciunea liturgică a Bisericii, cu toți cei de față.Rodul rugăciunii este tocmai dragostea lui Dumnezeu care se revarsă în inima noastră şi se împărtăşeşte semenilor. Credinciosul care se roagă cu adevărat este plin de iubire faţă de semenii săi şi faţă de toată creaţia care se concentrează în inima sa. În timpul slujbelor, în timpul săvârșirii tuturor Tainelor și rugăciunilor ar trebui să fim încrezatori, ca un copil față de părinții lui, căci ce copil cere de la părintele său și acesta nu-i dă?
Rugăciunea este, deci, absolut necesară desăvârșirii noastre duhovnicești. Noi nu putem progresa în relatia noastră cu Dumnezeu, în apropierea de El, decât în funcție de urcușul nostru spiritual, în rugăciune și în mijlocul Bisericii. Așadar, participarea activă a credinciosului la rugăciunea comună îl menține membru viu și lucrător al Bisericii lui Hristos. Pentru a produce roade, este nevoie ca rugăciunea să fie împletită cu smerita cugetare și cu încrederea în Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul subliniază faptul că atunci când vii înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune ,,fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ, și ca un vierme și ca un prunc ce se bâlbâie și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștințe, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc ca să te învrednicești de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinți spre fiii lor încă prunci” (Sf. Isaac Sirul, Filocalie vol.10). Și pentru că rugăciunea este un privilegiu pentru om, să ne comportăm ca niște fii iubiți al Tatălui ceresc ca nu cumva supărându-L să pierdem harul și odată cu acesta și darul.
(Pr. Vrăjitoru Constantin)
