Lumina vieţii în credinţă

Duminica a doua din Postul Sfintelor Paşti este dedicată puterii vindecătoare a credinţei şi luminii dumnezeieşti necreate, pentru a arăta că dreapta credinţă, căreia i-a fost consacrată prima duminică a Sfântului şi Marelui Post, nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa care duce pe credinciosul ortodox, trăitor al acestei credinţe, la viaţa şi lumina veşnică a Prea Sfintei Treimi.

Mai întâi, Evanghelia duminicii ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului, prin care Îşi manifestă dumnezeirea Sa, dar şi puterea vindecătoare a credinţei lucrătoare (Marcu 2, 1-12). Mântuitorul vindecă un om paralizat - numit slăbănog, în limbajul Evangheliei. Cei patru bărbaţi, cunoscând boala semenului lor şi încredinţaţi că numai Mântuitorul îl putea vindeca, au dovedit receptivitate şi solicitudine, deci aveau o credinţă lucrătoare. Ei s-au arătat receptivi la suferinţa semenului lor. Evanghelia nu ne spune că erau în vreun fel apropiaţi celui bolnav, că erau rudenii, prieteni sau vecini, poate tocmai pentru a sublinia generozitatea de care ei au dat dovadă. I-au oferit timp şi energie pentru a-l aduce în casa unde era Iisus. Iar când au constatat că uşa era blocată de o mulţime mare de oameni, n-au renunţat a-l ajuta până la capăt. Şi-au pus în lucrare inteligenţa şi au depus tot efortul pentru a găsi rezolvarea: l-au introdus în casă prin acoperişul plat, în care au făcut o spărtură ca să încapă patul bolnavului, şi l-au lăsat drept în faţa lui Iisus pentru a beneficia de puterea Lui vindecătoare.

În credinţă, omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu

Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!“(Marcu 2, 4). Credinţa în puterea vindecătoare a lui Iisus le-a dat celor patru puterea să-şi pună în lucrare această credinţă. Căci credinţa este transpunerea omului într-o nouă ordine de existenţă, în existenţa de comuniune cu Dumnezeu. Credinţa este, astfel, o experiere directă şi nemijlocită a tainei lui Dumnezeu, a lucrării şi Împărăţiei Sale. Ea este o lumină spirituală pe care ne-o dă Dumnezeu Însuşi pentru a-L vedea în propria Sa lumină: „întru lumina Ta vom vedea lumină“. În credinţă, omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu. Această credinţă milostivă a declanşat apoi acţiunea vindecătoare a lui Iisus. În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne arată că credinţa creştină este deschiderea spiritului, prin puterea harului, pentru prezenţa iubirii lui Dumnezeu, care S-a descoperit în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat (1 Ioan 5, 2). Prin credinţă creştinul este pus pe calea Împărăţiei lui Dumnezeu cu Hristos Mântuitorul.

În mod voit, Domnul a zis mai întâi: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“, pentru a arăta că El nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul, adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru a mântui pe oameni de păcate, de stricăciune şi de moarte. De aceea, El vindecă mai întâi sufletul omului paralizat, iar după aceea, ca o dovadă palpabilă că are puterea de a ierta păcatele, putere pe care o are numai Dumnezeu, îl vindecă şi de paralizia trupească, zicându-i: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11). Omul este cu adevărat sănătos numai dacă sufletul şi trupul îi sunt sănătoase. Între trup şi suflet există o strânsă interdependenţă, dată de Dumnezeu prin creaţie. Sufletul şi trupul se implică reciproc, de aceea îmbolnăvirea unuia atrage, adesea, şi îmbolnăvirea celuilalt. Iar sănătatea sufletească o întreţine şi pe cea trupească, şi invers.

Vindecările săvârşite de Mântuitorul, „semne“ ale Împărăţiei lui Dumnezeu

Evanghelia din duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmarea păcatelor. Este o mare greşeală să ne grăbim cu judecata, crezând că orice boală este o urmare a păcatului. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne pune nădejdea în sănătatea noastră trupească mai mult decât în ajutorul lui Dumnezeu. Avem exemple concludente în Noul Testament în acest sens. Orbul din naştere s-a născut nevăzător nu pentru că a păcătuit; nici nu avea cum să păcătuiască înainte de a se naşte. La întrebarea Apostolilor, în legătură cu condiţia orbului, Mântuitorul răspunde de aceea: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Iar Sfântul Apostol Pavel, care pătimea de o boală grea şi de care L-a rugat pe Dumnezeu de trei ori să-l vindece, a primit acest răspuns: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (2 Corinteni 11, 9). Rezultă de aici că boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie dumnezeiască, pentru a se evidenţia faptul că succesele sale misionare se datoresc în primul rând lucrării lui Dumnezeu, iar el să nu se mândrescă pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit (cf. 2 Corinteni 12, 7-9).

Prin urmare, uneori boala cuiva poate fi o pedagogie tainică a lui Dumnezeu în viaţa omului şi a societăţii, o lucrare pe care o înţelegem abia mai târziu, sau niciodată în cadrul acestei lumi, având o semnificaţie neprevăzută. În cazul de faţă însă, legătura dintre păcat şi boală este evidentă.De aceea, Iisus iartă întâi păcatele celui adus la El spre vindecare. El iartă, vindecă, dar nu judecă, nici nu divulgă păcatele celui iertat. El ridică pe om din păcat şi din boală, ca să-l reintegreze sănătos sufleteşte şi trupeşte în comunitatea celor credincioşi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria celui vindecat şi a semenilor. Iisus iartă păcatele şi vindecă pe păcătos, dar tace în ce priveşte păcatul, fiindcă păcătosul iertat a fost reînfiat! Dintr-un rob al păcatului şi al suferinţei, slăbănogul devine prin iertare şi vindecare fiu al iubirii dumnezeieşti (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,Foame şi sete de Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului -, Basilica, 2008, pp. 147-148). De aceea, vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul sunt „semne“ ale Împărăţiei lui Dumnezeu, anticipări ale vindecării finale totale: mântuirea.

Evanghelia ne mai arată că avem datoria să ne îngrijim nu numai de vindecarea trupului, ci mai întâi să ne îngrijim de sănătatea sufletului. Sufletul nostru se îmbolnăveşte prin păcat, devine slăbănog şi slăbănogit. Păcatul slăbeşte puterea noastră de viaţă adevărată şi ne paralizează puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea, păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curăţit prin pocăinţă, mărturisire şi iertare, iar după ce căutăm mai întâi sănătatea sufletului, putem căuta şi pe cea a trupului, şi încă cu mai mult succes. Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care a iertat păcatele oamenilor, după Învierea Sa, a dăruit această putere şi ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Această putere o dă în Biserică şi urmaşilor Apostolilor, episcopilor şi preoţilor, pentru ca prin ei să ierte păcatele tuturor celor care cu căinţă şi hotărâre de îndreptare şi le mărturisesc în Taina pocăinţei. Evanghelia ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor şi de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alţii şi de cele necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu şi de noi înşine. De aceea Taina mărturisirii este secretă şi se face în faţa lui Dumnezeu şi a preotului duhovnic, cel care în numele lui Hristos ne dezleagă de păcate, dându-ne asigurarea că am primit iertarea de la Dumnezeu.

(Pr. prof. dr. Valer Bel)