Un actor tragic într-o comedie rusească

Mulţumită torentelor şi cantităţii uriaşe de documente care sunt partajate pe internet, am văzut de curând o comedie rusească a regizorului Leonid Gaidai.

"Briliantovaia ruka", "Braţul de diamante", e o comedie spumoasă şi aparent simplă, "de actor". Personajul principal, un actor rus care seamănă cu Fernandel, acompaniat de alte două personaje auxiliare, face totul. Dar frumuseţea acestei comedii pare să fie dincolo de ce a vrut regizorul să facă.

Suntem în plină înflorire a mitului actorului de comedie care nu râde, dar în această comedie avem un caz mult mai special: actorul principal al comediei se chinuie să schiţeze câteva zâmbete firave, iar acestea... pur şi simplu... nu îi ies.

În "Briliantovaia ruka" contrastul dintre situaţie şi actorul principal e... uluitor. Pur şi simplu, în pofida scenariului şi a tuturor celorlalţi actori care îl înconjoară, acest Fernandel rus joacă într-o tragedie. De unde să vină drama? Ce motive personale să îi aducă acestui actor atâta tristeţe? De ce se simte el mereu ca într-o cuşcă? Să fie din cauza faptului că la filmări s-au folosit diamante autentice? O fascinaţie bolnavă a unui om din comunismul cenuşiu faţă de strălucitoarea bogăţie la care ştia că nu va ajunge niciodată deşi, iată, e atât de palpabilă, atât de aproape? Cred că există şi acest fond conflictual, dar într-o altă formulă: actorul e supărat parcă pe lipsa de sinceritate şi de valori nepieritoare care îl înconjoară.

Amănunte

Dar asta nu e totul. Actorul despre care vorbesc... se simte vânat. Dacă veţi urmări filmul cu atenţie, concentrându-vă asupra jocului său, veţi înţelege limpede această situaţie. Dar de ce sau de cine se simte vânat?, mă veţi întreba. Sunt mai multe elemente în film care îmi configurează răspunsul: de necuratul, de potrivnicul. Regizorul ironizează Credinţa.

Un alt actor, unul mai superficial şi care joacă un rol mai superficial, apare în postura de credincios, şi afişează o cruce, deşi e evident că şi ca rol - acela de hoţ - şi dincolo de el (actorul e fumător şi foarte zâmbăreţ, de pildă), nu are nimic a face cu adevărata credinţă.

Cel care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu în filmul despre care vorbesc e acest Fernandel moscovit. Între multe alte amănunte: întors dintr-o croazieră europeană, actorul îi întinde băgăcioasei administratore a blocului în care locuieşte o casetă, cu titlul de cadou. Administratora apasă pe butonul acesteia şi din ea iese un diavol care o sperie. E greu de descris jocul actorului nostru în această scenă. Parcă se lasă furat de o undă de amuzament în direcţia în care îl împinge scenariul, dar, la fel de brusc, îi apare în privire şi în trăsăturile feţei groaza pentru ceea ce face.

Unii dintre noi nu pot trăi fără Dumnezeu

Cât de ciudat e acest film privit cu atenţie! Încă mai ciudat decât cântecul "despre iepurii sălbatici" al actorului acesta. Şi cum ne dăm seama din el că în cel mai mic amănunt al acestei vieţi putem, cu o privire limpede, să vedem o mulţime de alte lucruri, poveşti neaşteptate, sensuri uluitoare. Pentru mine e evident că actorul principal al "Mâinii cu diamante" se luptă cu demonii şi îi vede pe aceştia chiar şi în cei care îl înconjoară. Dar în ce măsură scenaristul şi regizorul filmului nu au şi ei această intuiţie, iar această luptă nu e purtată aproape în câmp deschis? Sau în ce măsură acest sub-joc al actorului nostru nu e prevăzut în regie? Sau accentuat la montaj?... pentru că în decursul scenelor apar personaje şi atitudini bizare, cumva rupte din film sau cu prea multă legătură cu scenele ulterioare ale acestuia, dar şi situaţii în care cântece, situaţii sau simple priviri anticipează cum nu se poate mai bine evenimentele ulterioare, pe scurt, momente în care regia pare făcută cu bisturiul, urmate de momente când montajul pare realizat în fum...

Poate va răspunde la aceste întrebări un cinefil mai inteligent decât mine. Eu mă voi mulţumi să trag concluzia că unii dintre noi, fie că sunt călugări ascunşi în Muntele Credinţei, fie că sunt actori tragici ascunşi într-o comedie rusească, nu pot trăi fără Dumnezeu.

(de Marius IANUŞ)