Iată, vă scriem aceste lucruri ca unor oameni care le cunosc; căci nu există un colţ de pământ pe lumea aceasta unde să nu se fi auzit de încercările prin care trecem. Dar nici să nu credeţi că vi le spunem ca să vă învăţăm ori să vă cerem milă. Ştim că nu ne-aţi putea uita nicicând, după cum nici o mamă nu uită pe copiii purtaţi în pântecele ei. Facem acest lucru mai mult cu gândul la cei apăsaţi de dureri şi care găsesc de obicei puţină uşurare prin gemetele lor. Căci am putea zice că descărcăm şi noi astfel ceva din greul tristeţii prin aceea că vă împărtăşim cu drag multele noastre supărări. Poate vă veţi hotărî odată şi voi să vă rugaţi mai fierbinte pentru noi, cerând lui Dumnezeu să Se împace cu noi.
Căci dacă ar fi numai pe noi această obidă apăsătoare, ne-am fi hotărât s-o ascundem în tăcere şi să ne bucurăm singuri, ştiind că suferim pentru Hristos, căci, cum spunea Apostolul, nu sunt vrednice a sta în cumpănă suferinţele veacului acestuia cu mărirea viitoare, care ni se va arăta. Acum însă ne este teamă să nu se întindă şi mai mult această nenorocire, cum se întinde pârjolul focului prin materia inflamabilă, care, după ce a mistuit în vecini, se aruncă şi mai departe, într-adevăr pecinginea ereziei se întinde tot mai departe şi ne temem că, după ce va înghiţi Bisericile noastre, va trece şi în partea sănătoasă a diocezelor voastre. Poate că noi am fost lăsaţi cei dintâi pradă dinţilor fioroşi ai duşmanilor lui Dumnezeu, pentru că la noi vor fi fost prea mari păcate. Sau poate, mai probabil, de aceea ne încearcă pe noi mai întâi duşmanul nostru al tuturora pentru că la noi s-a început prima oară să se vestească împărăţia lui Dumnezeu şi de aici a pornit apoi peste tot pământul, de aceea a ajuns acum ca şi sămânţa apostaziei să înceapă tot din aceste părţi, iar de aici să pornească apoi mai departe. Căci are de gând să aducă întunericul răutăţii şi peste cei luminaţi de lumina cunoştinţei lui Hristos.
Priviţi, deci, cu adevărat ucenici ai lui Hristos ce sunteţi, suferinţele noastre ca şi cum ar fi şi ale voastre. Căci nu pentru bani sau pentru onoruri sau pentru alte bunuri pământeşti se duce acest război împotriva noastră, ci pentru avutul nostru obştesc, pentru comoara credinţei celei adevărate lăsate de Părinţi, pentru asta stăm noi şi azi pe câmpul de luptă. Luaţi, dar, parte la durerea noastră, o, iubitorilor de prietenie, întrucât e drept că la noi s-a închis gura celor drepţi, dar au rămas slobode limbile neruşinate ale celor ce gângăvesc nedreptăţi împotriva lui Dumnezeu. Stâlpii şi întăririle adevărului au fost daţi la o parte, iar noi (peste care se trece cu dispreţ din cauza păcătoşeniei noastre) n-avem voie să grăim deschis. Luptaţi, dar, şi pentru alte popoare şi nu vă uitaţi numai la situaţia voastră, ca unii care spuneţi că sunteţi bine adăpostiţi de aceste furtuni în golfurile voastre, pe care darul lui Dumnezeu vi le-a apărat până acum de furia acestor lucruri necurate!

 

Urmările nefaste ale ereziei şi ale dezbinării

Daţi mână de ajutor şi Bisericilor bântuite de furtună, pentru ca să nu naufragieze duhovniceşte singure şi părăsite de toţi! Deplângeţi-ne pentru că Cel Unul-Născut e defăimat şi nu se află nimeni care să-I ia apărarea! Duhul Sfânt e dispreţuit şi cel care ar putea să înfrângă pe hulitori e alungat. Închinarea la mai mulţi dumnezei s-a întărit. După părerea ereticilor, există un Dumnezeu mare şi unul mic. Prin cuvântul „Fiu” nu s-ar înţelege, zic ei, o fiinţă deopotrivă cu Tatăl, ci una mai mică, iar Duhul Sfânt - după ei - nu ţine nici El de desăvârşirea Treimii şi nu ţine în nici un fel de dumnezeire, ci ar fi doar una dintre făpturile aduse de Tatăl ori de Fiul, aşa, fără temei şi la întâmplare. „Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi”, ca să deplâng multe zile acest popor, care, prin aceste nelegiuite învăţături, a căzut în stricăciune? Urechile oamenilor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educaţi cu învăţături stricate. Ce trebuie să facem? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veşniciei, vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferinţă şi în lipsuri, dau ajutor de tot felul şi împart darul Sfintelor Taine. Prin toate acestea ei o duc bine cu poporul, aşa că, în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi în această iluzie să-i mai putem întoarce din nou la calea adevărului.
De aceea am fost nevoiţi să alergăm mai mulţi din ai noştri la cinstiile voastre, pentru ca în parte să-şi expună fiecare starea de fapt a lucrurilor. Acum, însă, tocmai în aceasta stă dovada situaţiei noastre grele: că situaţia nu ne îngăduie nici măcar să facem o călătorie până la voi, căci şi numai pentru foarte scurt timp dacă unul dintre noi ar lipsi din parohia lui, poporul ar cădea în mâna uneltirilor ereticilor. Totuşi, în loc de mai mulţi, cu ajutorul Domnului, măcar pe acesta l-am trimis, cuviosul şi iubitul frate şi împreună-slujitor, preotul Dorotei, care va putea întregi oral tot ce nu este scris în această scrisoare, căci el a urmărit tot ce n-am scris aici şi e un zelos apărător al dreptei credinţe. Primiţi-l, vă rog, cu pace şi trimiteţi-l curând înapoi. Fie ca el să ne aducă o veste bună de devotamentul şi sprijinul pe care-l arătaţi fraţilor noştri!

(sursa: www.ziarullumina.ro, Ionuţ BURSUC, Texte selectate din Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, EIBMBOR, Bucureşti, 1988)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Vina de a fi creştin (II).

Comentarii